Sfinții 20.000 de mucenici din Nicomidia ‒ drumul spre sfințenie

Pe vremea când era împărat Maximilian, slujitor idolilor și plin de mânie împotriva creștinilor, s-a întâmplat ca zeci de mii de oameni să rabde cu bărbăție chinurile la care erau supuși, având în suflet bucuria cununei ce îi aștepta. Pornind Maximilian prigoana, printre primii care și-au arătat credința în Dumnezeu au fost Doamna, o fecioară din palatul împărătesc, și famenul ei, ambii fiind botezați pe ascuns de Sfântul Chiril. Pentru acesta și pentru refuzul lor de a sluji zeilor, Sfântul Chiril a fost ars de viu, după multe lovituri, iar famenul a fost aruncat în temniță. Fecioara, bătută aspru pentru că împărțise averea ei săracilor, s-a prefăcut apoi a fi nebună și, ajungând într-o mănăstire, s-a îmbrăcat în haine bărbătești, pentru a nu mai fi recunoscută.
În timp ce împăratul aducea jertfe zeilor de la care credea că a primit biruința în războaie, s-au auzit glasuri de tunete mari și au venit fulgere și ploaie cu piatră, încât toate culturile au fost inundate. Dar Maximilian nu a priceput mânia Domnului și mai mult prigonea Biserica, distrugând lăcașurile și zidind capiști idolești. Așa a poruncit să fie ars și Sfântul Glicherie, pentru că nu putea răbda cuvântul propovăduit de el. Și pentru că nu mai reușea să o găsească pe Doamna, a dat ordin să fie risipite și toate mănăstirile, iar pe fecioare să le batjocorească. Dar Dumnezeu nu a îngăduit planul acestuia, căci vrând mai mulți bărbați să o rușineze pe Teofila, una dintre fecioare, au murit, loviți de cutremur, sau au orbit. Iar pe ea a scos-o un înger luminat și a dus-o într-o biserică.
Sosind praznicul Nașterii Domnului, creștinii se adunaseră pentru prima dată pentru a aduce lui Hristos jertfă și rugăciuni. Uneltind împăratul cu slugile lui, a trimis mulțime de ostași cu lemne, câlți și altele asemenea, pentru a înconjura lăcașul. Și propunându-le creștinilor să se lepede de credință, dar fără de biruință asupra lor, îndată au aprins focul, toți cei 20000 de creștini din biserică arzând de vii. Și flacăra nu se stingea de cinci zile, dar nici un miros rău nu ieșea de acolo, ci se simțea doar buna mireasmă a muceniciei. Căci nici unul dintre cei aflați în biserică nu s-a înfricoșat de suferința ce îi aștepta, ci amintindu-și de tinerii din Babilon, s-au încurajat unii pe alții să le urmeze exemplul.
Dar împăratul stăpânit de duhurile necurate nu s-a mulțumit cu aceasta, ci a continuat prigoana. Sfântului Dorotei i-a tăiat capul, pe Mardonie l-a ars în foc, pe Migdonie l-a îngropat de viu, iar pe Gorgonie, famenul Indis și pe Petru i-a aruncat în mare, legându-le piatră mare de gât. Aflând despre acestea Doamna, care până atunci se nevoise într-o peșteră, a coborât din munte și, cu ajutorul unor pescari, a luat trupurile celor trei mucenici din mare și le-a îngropat cu cinste, tămâind și plângând pentru că ea nu se învrednicise de un asemenea sfârșit. Nu a mai durat mult până când sufletul ei plin de dragoste pentru Dumnezeu să treacă la cele veșnice, căci a aflat împăratul că se îngrijește de morminte și a poruncit să îi fie tăiat capul, trupul ei fiind ars apoi. Și Sfântului Antim i-a fost tăiat capul cu sabia, pentru că îndemna pe mulți către cunoștința lui Dumnezeu. Așa s-au legat de numele Nicomidiei cununile mucenicilor, iar pentru rugăciunile lor credința a înflorit și mai mult în inimile celor rămași pe pământ.
(Sursa: Doxologia.ro)