Sfințenia locașului bisericesc

Sfânta Liturghie și celelalte Taine săvârșite în locașul bisericesc sunt trăite de către credincioși ca evenimente sfinte, care se săvârșesc în lume, dar vin de dincolo de lume și transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă. Acestea îmbracă locașul bisericesc cu însușirea sfințeniei.
Creștinismul occidental a făcut încă din vechime o deosebire între noțiunea de sfânt(sanctus) și cea de sacru (sacer). Sanctus e referit la Dumnezeu ca Persoană (credincioșii ajunși la desăvârșire sunt numiți și ei în Biserica Romano-Catolică uneori sfinți, dar de la un timp încoace mai mult beati, fiind proclamați ca atare printr-un act de beatificare). Pentru locașul bisericesc, pentru actele de cult, pentru obiectele cultului, pentru tot ce se trăiește de credincioși în biserică, se folosește numirea de sacru, care e mai puțin decât sfânt. De aceea chiar Tainele sunt numite sacramente, sau acțiuni sacre. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că grația dată prin sacramente este socotită în catolicism creată, ne dăm seama că sacrul cade adeseori în categoria creatului. Nu mai vorbim de protestantism și de cultele răsărite din el, care nu mai cunosc nici măcar realitatea sacrului, ci socotesc că singur Dumnezeu e sfânt, iar El este transcendent oricărei experiențe și nu produce nici un fel de transformare în planul vieții credincioșilor.
În această distincție dintre sacru și sfânt în creștinismul catolic e implicată, credem, necunoașterea lucrării necreate a lui Dumnezeu, care, fiind și ea sfântă, ca și Dumnezeu, Subiectul ei, face să fie văzute ca „sfinte“ toate actele săvârșite în Biserica Ortodoxă, toate persoanele și obiectele atinse de ea, toate fiind „sfințite“ prin aceasta. Creștinii ortodocși vorbesc de „sfințirea“ apei, a veșmintelor preoțești, a icoanelor, a caselor, de „sfințirea“ celui hirotonit ca preot. Pentru ei e „sfântă“ crucea, sunt „sfinte“ icoanele, e „sfântă“ biserica, și vasele din ea. Ei nu-L consideră pe Dumnezeu cel sfânt despărțit de acestea. Dacă în distincția pe care o face catolicismul între sfânt și sacru se poate spune că e implicată învățătura lui despre caracterul creat al grației de care se folosește Dumnezeu pentru a produce unele transformări în planul bisericesc, dar nu niște imprimări ale puterii lui Dumnezeu Însuși, în neadmiterea deosebirii și separării dintre sfânt și sacru în Ortodoxie e implicată conștiința că Dumnezeu este prezent El Însuși în mod personal în lucrările Sale necreate referitoare la creaturile ridicate în planul vieții bisericești.
Biserica Ortodoxă urmează în această privință exemplul Sfintei Scripturi, în care numele de sfânt e dat nu numai lui Dumnezeu și persoanelor care intră în legătură cu El, ci și obiectelor supuse lucrării Lui, obiecte care nu pot fi concepute decât în legătură cu Persoana lui Dumnezeu sau cu persoanele omenești – sfințite de lucrarea Lui. În Ieșire 3, 5 se spune: „Acest loc (unde apare rugul aprins) e pământ sfânt“; în Ieșire 29, 37, că„altarul va fi sfânt“. În Levitic 10, 10 se cere: „să deosebești între ce este sfânt și ce nu este sfânt, între ce este necurat și între ce este curat“. La Iezechiel 44, 23 se cere iarăși preoților „să învețe poporul să deosebească între ce este sfânt și ce este spurcat, între ce este curat și ce este necurat“. La Iona 2, 6 și 8 se numește sfânt templul. La Avacum 2, 20 se spune: „Domnul este în templul cel sfânt al Său“; în Psalmul 96, 8 se spune: „Închinați-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui“. În câteva locuri din Vechiul Testament traducerea franceză folosește pentru obiecte întrebuințate în cult calificativul sacru. Dar traducerea românească folosește peste tot termenul sfânt. Astfel, în traducerea franceză se spune: „Vei face lui Aaron veșminte sacre“ (Ieș. 28, 2); „A pus placa de aur, ca diademă sacră“ (Lev. 8, 9); sau: „Fineas purta în mâini vasele sacre“ (Num. 31, 6)1. Dar traducerea românească folosește în toate locurile amintite numirea de sfânt și chiar traducerea franceză folosește această numire în marea majoritate a locurilor2, căci la baza ambelor cuvinte franceze stă evreiescul kadoș.
În Noul Testament se folosește termenul sfânt (haghios) nu numai pentru Dumnezeu, ci și pentru persoanele închinate slujirii Lui, ba chiar pentru toți creștinii, deci și pentru Biserica constituită din ei (Efes. 5, 22). Sfântul Apostol Pavel cere să înfățișăm trupurile noastre„jertfă sfântă lui Dumnezeu“ (Rom. 12, 1), iar despre femeia care slujește Domnului spune că e „sfântă“ și în sufletul, și în trupul ei (1 Cor. 7, 34). Mântuitorul numește chiar templul și altarul din el sfinte, ba și aurul și darul pus pe ele (Mt. 23, 17). E drept că uneori se folosește în Noul Testament pentru mâncărurile sfințite în templu nu numai numirea de „sfinte“, ci și de „sfințite“ (hiera) (I Cor. 9, 13), pe care limba latină a tradus-o cu „sacre“. Dar faptul că pentru templu este folosit în Sfânta Scriptură atât cuvântul sfânt (haghion), cât și sfințit (hieron) arată că între înțelesurile acestor cuvinte nu se face o strictă deosebire. Faptul acesta îl redă bine limba română când numește pe Dumnezeu Sfânt ca Unul ce are sfințenia din Sine, iar persoanele și lucrurile care se împărtășesc de sfințenia lui Dumnezeu le numește uneori sfinte, alteori sfințite (hiera). Și acest uz al limbii române e îndreptățit prin faptul că, chiar dacă persoanele omenești și anumite obiecte sunt socotite numai părtașe la sfințenie, deci numai sfințite, nu sfinte prin ele însele, în ele a coborât și e sălășluită puterea necreată a aceluiași Dumnezeu, izvor al sfințeniei, neprimind numai o grație creată, care menține o separație între ele și Dumnezeu.
(Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae, sursa: Ziarul Lumina)