Sfintele din Subcarpați

Jur împrejurul munților au dus o viață în care a urca geografic și duhovnicesc e însuși felul de a fi. Aici nu a venit oricine, iernile sunt aspre, munca-i multă, caracterele trebuie să fie tari, iar oamenii puternici.
Le recunoști după chipul adormit și zâmbitor, spunând celor din jur că poarta nu le-a fost închisă și drumul dincolo a început firesc. O viață-ntreagă au avut grijă cu înțelepciune de uleiul pentru candelă, să fie pregătite. Acum vor să se-ntoarcă în țărână sus în deal, la cimitirul vechi, nu la cel nou de la șosea.
Cunoști că-s ele după tristețea reținută a urmașilor crescuți să știe că au de-acum o rugătoare ajutor în cer. Când preoții spun să le fie iertate păcatele, o fac nu pentru că și-ar aduce aminte cineva de vreunul, ci pentru că trebuie să fi avut, că nu e om să fie fără de păcat.
La bătrânețe nu cer să fie ajutate, iar când le-ajuți primesc – ca să îți fie ție primit darul. Nu sunt sărace, ci bogate în cele de folos. Dacă sunt singure rămase aici, iar rudele plecate la muncă insistă să se mute din țară la ele, ca să le fie mai ușor, răspund că vor să moară în casa lor, unde-s stăpâne, aproape de locul unde s-au împărtășit o viață.
Din curtea lor s-au văzut mereu munții ninși ai rugăciunii, de acolo veneau apele harului, acolo le mergeau oamenii după lemne, de acolo curgea viața să umple sufletele familiilor lor, lacuri de acumulare pentru setea lumii. Pruncii plecați din mâinile lor au dus ordine și frumusețe în lume, au întors și întorc de la haos orașele prea repede construite.
N-au avut vreme de vorbă, dar poate că le-a plăcut să cânte la strană. Dac-au ajuns în închisorile comuniste au răbdat tortura, n-au trădat. Dac-au ajuns în pădurile Siberiei și-au hrănit copiii cu apă, sare, un praf de pâine și multă rugăciune. Și azi vor libertatea și luptă pe unde sunt, tinere femei, aici sau în alte țări, separă binele de rău și nu privesc înapoi, duc greul cu demnitate. Ce e da le e da și ce e nu le e, nu. Hrana lor a fost mereu făcută cu dragoste, mustrarea la fel, direcția a fost clară și limpede, luminoasă.
La tinerețe au spus cu fermitate bărbaților să stea în față, aproape ca pe-o poruncă, fără umilință. Pretențiile le-au fost mari și dăruirea, apoi, la fel pentru cel care a meritat-o.
Anotimpurile trec unul după altul și se întorc, dar dânsele tot acolo sunt, în pământul acestor dealuri sau la muncă încă pe ele, sau cu ele în suflet, oameni ai obișnuințelor folositoare, ai rânduielii, hotărârii indiscutabile. O matrice socială din care pleacă izvoare, se adună în pâraie și fac marile râuri ale mănăstirilor despre care știu toți și spre care afluează orașele la sărbători.
Ele dau pământul ferm și plin de dragoste pe care se poate pune casa unui neam. Într-un potir numit România, aceste femei cu viață sfântă au dus și duc greutatea nevăzută a jertfei.
(Virgil Iordache, Sursa: Doxologia.ro)