SFATURILE EVANGHELICE

Pentru dobândirea mântuirii, orice creștin trebuie să dea ascultare poruncilor. Nimeni nu se poate mântui dacă nu ține seama de poruncile dumnezeiești.
Dar pentru cei ce tind spre o desăvârșire morală deosebită și vor să ajungă mai repede și mai sigur la mântuire, în Sfânta Evanghelie s-au rânduit și alte căi, cunoscute în Biserică sub numele de sfaturi evanghelice.
Se numesc sfaturi, pentru că, spre deosebire de porunci, care sunt cerute oricărui creștin fără deosebire, sfaturile evanghelice sunt lăsate la voia și puterea fiecăruia. Ele nu sunt cerute tuturor, fiindcă sunt mai greu de îndeplinit. „Nu toți pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora este dat” (Matei 19, 11), spune Mântuitorul Hristos.
Câte și care sunt sfaturile evanghelice?
Sfaturile evanghelice sunt trei: sărăcia de bună voie, castitatea sau fecioria și supunerea față de un conducător duhovnicesc.
Pentru îndeplinirea acestor sfaturi evanghelice se leagă cu jurământ cei ce îmbrățișează viața monahală.
Ce înțelegem prin sărăcia de bună voie?
Bogăția este, de cele mai multe ori, o piedică în calea mântuirii. Pentru agonisirea, sporirea și păstrarea ei, omul este adesea împins la o mulțime de păcate: lăcomie, furt, nedreptate, zgârcenie. Averea pricinuiește, apoi, multe griji și tulburări. În sfârșit, când o are, omul alunecă repede spre o viață de îmbuibare, petreceri și lene, întocmai ca bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise țarina și care-și făurea numai planuri iubitoare de sine (Luca 12, 16-40).
Rari de tot sunt cei care știu să folosească averea pentru înnobilarea sufletului lor și pentru ajutorarea aproapelui în nevoie. Și pentru că cei mai mulți nu izbutesc să o stăpânească și să o folosească așa cum trebuie, Mântuitorul spune: „Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu” (Matei 19, 24).
De aceea Mântuitorul sfătuiește pe cei ce doresc să ajungă mai repede și mai lesne la desăvârșire să se despartă de avere și să trăiască în sărăcie. Aceasta a spus-o Mântuitorul tânărului bogat, care venise să întrebe ce bine să facă spre a avea viața de veci. Când Mântuitorul i-a răspuns că trebuie să păzească poruncile Legii, acela a spus că le-a păzit din tinerețe. Atunci Mântuitorul i-a zis: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21).
Din cuvintele Mântuitorului reiese limpede că îndeplinirea porunci-lor este de ajuns pentru mântuire, dar că, prin sărăcia de bună voie, creștinul poate urca o treaptă mai sus pe scara desăvârșirii. Fără îndoială că, fiind scutit de grijile și primejdiile morale la care duce bogăția, cel sărac de bună voie are mai mult răgaz și mijloace mai înlesnite pentru a se îngriji de curățirea și înălțarea sufletului său.
Sărăcia de bună voie nu înseamnă lene, ci înlăturarea lăcomiei de avere. Împlinirea acestui sfat îndulcește lupta pentru existență și face ca mulți oameni lipsiți să capete mijloace de trai, primind din cele dăruite de cei se leapădă de avere.
Ce este castitatea sau fecioria?
Așa cum am văzut mai înainte, căsătoria este rânduită de însuși Dumnezeu, chiar la facerea lumii, pentru înmulțirea și dăinuirea neamu-lui omenesc, iar creștinismul a ridicat-o la treapta de sfântă Taină. Ea este, prin urmare, o rânduială firească și morală pentru orice om.
Cu toate acestea, pentru cel ce-și alege viața de rugăciune, sau se așează în slujba răspândirii creștinismului, sau în slujba milosteniei obștești, căsătoria, cu grijile și greutățile ei, ar fi o piedică de care s-ar putea lipsi, spre a se putea închina cu totul chemării ce și-a ales.
Dar nu oricine poate urma acest sfat. Vorbind de feciorie, Mântuitorul spune: „nu toți pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat” (Matei 19,11). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor că nu le poruncește, ci numai îi sfătuiește să trăiască în feciorie (I Cor. 7, 6).
Folosul moral al fecioriei îl arată tot Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Eu vreau ca voi să fiți fără de grijă… Cel necăsătorit se îngrijește de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijește de cele ale lumii, cum să placă femeii” (I Cor. 7, 32-33).
La feciorie pentru toată viața se leagă cu jurământ greu cei ce îmbrățișează viața monahală. Dar au fost și sunt și astăzi creștini, care, deși trăiesc în lume, își păstrează castitatea toată viața lor.
Fecioria este ținută de atât de puțini, încât ea nu va putea fi niciodată o piedică serioasă pentru înmulțirea omenirii, și cu atât mai puțin un pericol pentru existența ei.
Ce este supunerea față de un conducător duhovnicesc?
Am văzut că, pentru a scăpa de robia patimilor și a căpăta libertatea și mântuirea, credinciosul trebuie să-și supună voința sa legii morale. Dar voința fiind din fire slabă și pentru a nu aluneca spre păcat, credinciosul dornic să ajungă mai repede și mai sigur la desăvârșire este îndemnat să renunțe la voința proprie și să asculte fără șovăire de un îndrumător duhovnicesc, care este în măsură să conducă sufletele, datorită experienței și înaintării lui în viața morală.
Sfatul ascultării
Sfatul ascultării este cuprins în cuvintele Mântuitorului: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Ascultarea de un îndrumător duhovnicesc nu este o înjosire a demnității omenești, precum socotesc unii, ci, dimpotrivă, o adevărată înălțare, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14).