Sfaturi practice pentru o spovedanie reușită

Nu se recomandă schimbarea duhovnicului. Trebuie să se vadă o evoluție de la o Spovedanie la alta. Acest lucru nu mai poate fi sesizat dacă credinciosul merge din duhovnic în duhovnic. Nu se poate crea acea legătură personală, sufletească, dacă nu avem un duhovnic stabil. O legătură îndelungată între duhovnic și credincios are mari beneficii pentru că preotul poate surprinde mai ușor anumite înclinații păcătoase și-i poate da sfaturi mai precise, concrete, cunoscându-l mai bine. Dacă cumva credinciosul l-a auzit pe duhovnic spunând lucruri de sminteală și nu-l mai poate cinsti după cuviință e bine să caute altul. Sigur că duhovnicul te poate și încerca, însă acum nu particularizez… De asemenea, dacă cineva ajunge să-și vorbească duhovnicul de rău, dacă ajunge să-l judece sau dacă nu-i inspiră încredere sau seriozitate, e bine să caute un alt duhovnic. Bine ar fi ca doar moartea să-l despartă pe credincios de îndrumătorul său duhovnicesc și, de fapt, nici ea să nu-i despartă…
Trebuie depășit „pragul rușinii”.
E o mare problemă în ziua de astăzi depășirea rușinii, a jenei, pentru că pe zeci de căi media se cultivă egoismul și slava deșartă. De aceea sunt încă mulți cei care socotesc că-i nedemn pentru ei să facă acest act de umilire în fața unui preot, chiar de știu că Hristos e Cel ce primește Mărturisirea și că El a instituit această Taină astfel. Problema aceasta au rezolvat-o aparent romano-catolicii prin așa-numita spovedanie auriculară, la confesional. În mare parte, elevii mei găseau salvatoare această inovație, „pentru că așa ar putea spune chiar tot”… Însă nu au fost greu de convins că această practică nimicește pocăința din inimă, părerea de rău pentru păcatele săvârșite și ajută mult la repetarea lor. De obicei jena, rușinea, apar în legătura cu păcatele ce țin de sexualitate, dar nu numai. Dacă tot au ajuns la doctor, se cuvine a lua vindecare. Rușine ar trebui să avem la săvârșirea păcatului, nu la mărturisirea lui. Oricum, rușinea e semn al regretului, ar fi mai grav să nu existe rușine. Sunt convins ca sunt mulți cei ce toarnă cu seninătate fapte grave fără să le bată inima mai tare în piept. Unii Părinți însă recomandă să se depășească rușinea pentru că Mărturisirea să aducă mult folos. N-aș vedea aici o contradicție ci o vedere din alt unghi a problemei. În rugăciunile de dinaintea mărturisirii, preotul spune: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina, nici nu te teme, nici nu ascunde de mine nimic din cele ce-ai făcut, ci toate mi le spune fără să te îndoiești și fără sfială, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Care va să zică, Hristos-Mântuitorul ne ascultă și ne iartă! Să nu ne ascundem, căci ne iubește; oare nu de asta S-a jertfit pentru noi? El nu vrea moartea păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă la El cu pocăință. Nu există păcat care să întreacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu!
Îndrăzniți, secretul Spovedaniei nu se divulgă.
Trebuie știut de către credincioși că cele spuse la Spovedanie le știe doar Hristos și preotul. Duhovnicul nu are voie să divulge cele ce a auzit. Nu există motiv justificat pentru divulgarea conținutului Spovedaniei, indiferent cât de grav sau în ce fel a fost păcatul mărturisit. Preotul care ar divulga cele auzite ar fi caterisit. E cunoscut cazul unui preot din Occidentul catolic care, în urmă cu vreo două secole, a fost condamnat la moarte pentru o crimă pe care nu o săvârșise; mai mult chiar, știa cine este făptașul, pentru că acesta i se confesase. A preferat deci să moară decât să divulge mărturisirea care l-ar fi salvat. Părintele Dumitru Stăniloae precizează că „preotul nu va râde vreodată de slăbiciunile lui (ale credinciosului n.n.), nu le va divulga și nici nu-și va manifesta surprinderea ascultând cele mai grele abateri ale lui”.
(Laurențiu DUMITRU)