Sfaturi practice pentru o spovedanie reușită (III)

Pregătiți-vă pentru Spovedanie și nu așteptați numai întrebările duhovnicului
Spovedania se mai numește printre altele și „mărturisire”. Deci, se cuvine a mărturisi, a spune noi, nu a aștepta întrebările duhovnicului, care nu pot cuprinde întreaga listă a păcatelor noastre. Unii duhovnici recomandă că penitentul (credinciosul) să-și întocmească o listă cu păcatele săvârșite; alții, dimpotrivă, spun că păcatele mari, grave nu le poți uita oricum. Personal, consider că trecerea lor pe o foaie, în liniște, după un lung examen de conștiință, e chiar foarte potrivita. E nevoie de cercetarea unor cărți cu tematică spirituală, pentru a înțelege bine ce anume trebuie mărturisit (sunt păcate care scapă multora din necunoaștere, nefiind grosiere, palpabile). Preotul duhovnic, din obișnuință, pune întrebări. Așa s-a împământenit. Oare ce ar fi trebuit să facă preotul duhovnic dacă adeseori credinciosul, din neștiința sau obișnuința, așteaptă să fie întrebat? Să vină în întâmpinarea lui cu întrebări! Dar duhovnicul nu e un clarvăzător; credinciosul dacă s-a cercetat pe sine știe prea bine ce păcate, ce patimi are. Eu însumi am văzut un tânăr elev ieșind de la scaunul Spovedaniei și spunând fericit unui prieten ca a scăpat: părintele nu l-a întrebat nimic în legătură cu o patimă pe care o avea. Consider că acesta mai mult s-a păgubit, nesocotind Taina.
– Mărturisirea se face folosind verbe la trecut
O anecdotă (ca să nu zic banc) spune că un credincios merge la duhovnicul său și zice printre altele: „Am furat zece găini, dar matale spune acolo douăzeci, că mai fur diseară zece…”. E bine a spune: am făcut, am săvârșit etc. Se spune, de exemplu, am furat, nu fur. Se înțelege că sunt păcate ce vor fi lăsate în urmă, nu continuate după ieșirea de sub epitrahil. Cu siguranță unele se vor repeta, însă trebuie să simțim dorința de a lupta cu toate păcatele, nu numai cu cele mari. Un părinte spunea că păcatele mici nu sunt de neglijat, mai ales dacă sunt multe, căci se poate construi o casă mare și trainică și cu cărămizi mici, nu doar cu cele mari. Mai trebuie spus că spovedania nu-i deloc prilej de laudă. La Spovedanie se spun păcatele cu zdrobire de inimă, nu se înșiră virtuțile („de postit postesc, milostenie fac, mă rog des etc.). Părintele Nicolae Steinhardt într-o clasificare inedită a păcatelor capitale enumeră printre alte șapte și… recursul la scuze. Deci, nu se prezintă justificări, „circumstanțe atenuante” (decât lămuriri simple pentru a se constata gravitatea păcatului), nu se dă vina pe cel ce a îndemnat la păcat, căci nici lui Adam nu i-a folosit acesta; se mărturisesc păcatele proprii, nu ale altora. Nici nu trebuie să se îndreptățească pe sine cel ce se spovedește spunând, spre exemplu, „am făcut cutare păcat, dar, oricum toți fac asta”. Duhovnicul poate refuza Mărturisirea credinciosului dacă-l simte nepregătit pentru Spovedanie și nu-l poate dezlega de păcate dacă nu vede în el hotărâre de îndreptare, disponibilitate în a rupe legaturile păcatului. De asemenea, trebuie spuse și păcatele prin omitere. Se poate păcătui și prin tăcere, prin lipsă de acțiune, atunci când nu-L mărturisești pe Hristos în fața oamenilor. Se păcătuiește spre exemplu când o persoană, auzind că o amică vrea să avorteze și-i cere sfatul, tace sau îi spune: „nu știu ce să zic, e problema ta”. Se păcătuiește când se trece cu vederea cel sărac, când nu se îndeplinesc anumite datorii sfinte, ca participarea la Liturghie, rugăciunile pentru cei răposați etc. E foarte important în cântărirea gravității faptei să se spună dacă păcatul s-a săvârșit des sau rar, dacă e o mare patimă, o constanță a vieții celui ce se mărturisește sau s-a întâmplat accidental. Și păcatele vechi, de ani de zile, nemărturisite la acel îndepărtat moment – din neștiință sau din alt motiv, trebuie spuse, chiar dacă nu s-au mai repetat. (Laurențiu Dumitru)