Sfaturi practice în Biserică: „Nu judecați…!“

Reflexul evaluării din oficiu a celorlalți se naște dintr-un altul deja bine instalat, al supraevaluării de sine. O competență inconcurabilă, egolatru atribuită, ne îndreptățește adesea, cu suficiență, să emitem calificative sau corecții atitudinale celor din jur. Discuția nu vizează, prin urmare, atât criteriul de referință după care îi judecăm pe alții, cât mai cu seamă atitudinea în sine. Pe cât de greu e să nu judeci, pe atât de ușor și incitant este să judeci orice, în baza unui deliciu contestatar pervers deturnat pe considerente de rating comercial sau, mai grav, din pură ignoranță. Așa se face că, straniu și regretabil, tocmai formele binelui sunt cel mai adesea (și mai aspru) judecate și minuțios trecute prin furcile caudine ale unor principii mai mult sau mai puțin asimilabile valorilor autentice! Într-un climat al derivei etice cvasigenerale, judecarea chiar și a binelui devine o provocare căreia mulți, punând-o pe seama unui spirit critic total greșit înțeles, îi dau curs exersându-și abilități sofistice demne de cauze mult mai bune, dacă termenul acceptă așa ceva. Dezacordul inerțial, necumpănit, arbitrar nu este o virtute a spiritului critic. Cu atât mai puțin malițiozitatea profesionalizată. Pe când, la polul opus, în duh creștin, ne-judecarea semenilor este un abis al smereniei, o inefabilă frumusețe de suflet.
Judecata este a lui Dumnezeu
Deși este o tentație greu rezistibilă, a nu te pronunța cu privire la comportamentul reprobabil al celuilalt nu echivalează cu pasivitatea ori cu indiferența. Poate fi, dimpotrivă, o opțiune lăuntrică lucid argumentată evanghelic. La fel cum a-ți exprima, fără complexe de incapacitate critică, admirația față de un demers constructiv este un semn al decenței și al sănătății sufletești. Nu-i musai să ți se ceară părerea în legătură cu o faptă lăudabilă ca să-i recunoști acest merit, dar nici nu ești forțat de nimeni să „aplici regulile” cu intransigență în ceea ce privește păcatul cuiva, radiografiindu-i fără pic de clemență „opera” și învederându-i greșelile. Aceasta din urmă o poți face doar în ceea ce privește propria-ți traiectorie morală, cu scopul de a te îndrepta. În privința celorlalți, judecata este a lui Dumnezeu. El constituie criteriul obiectiv al moralității și autoritatea supremă. Judecata este, prin urmare, prerogativa Lui exclusivă. Acest principiu, cu multiple ilustrări biblice, nu e menit să contureze o grandoare insațiabilă a lui Dumnezeu, ci să cultive smerenia și pocăința omului. Aici e taina ne-judecării aproapelui.
Pilde
Minunate pilde din lumea patericală ne aduc înainte chipurile sfinților care refuzau să-i judece pe semeni, chiar dacă rânduielile obștești le-o permiteau. Întrebați de ce nu o fac, ei răspundeau că preferă să-și vadă și să-și plângă propriile păcate, iar pe ale semenilor să le lase în seama judecății divine.
Dar superficialitatea pripită de care dăm dovadă în aprecierea oamenilor? O practicăm adesea, nu-i așa? Dintr-o singură privire, știm totul despre un om! Nu mai încape apoi îndoială că trăsăturile pe care i le atribuim astfel se regăsesc în caracterul său. Alteori, pe baza unui singur cuvânt sau gest ni-l definim suficient pe cel din fața noastră, fără să luăm în calcul complexitatea insondabilă a persoanei, care-l poate aduce adesea pe om din adânc la înălțime, dar, ce-i drept, și invers. Uităm, așadar, de îngăduința blândă și deschiderea cu care Domnul ne face datori față de semenii noștri.
(Pr. prof. dr. Marius Daniel Ciobotă, Ziarul Lumina)