În „Didahia” sau „Învățătura celor doisprezece Apostoli”, primul catehism creștin sau „cea mai veche operă literară creștină postbiblică” (după cum spune Ioan G. Coman) găsim, printre multe altele, și acest îndemn: „Să nu fii cu două gânduri, nici cu două feluri de vorbă, pentru că aceasta este cursă a morții!”. Transpus în limbajul actual, sfatul apostolic se pronunță împotriva duplicității, a ipocriziei, a disimulării, indiferent de forma, intensitatea sau justificarea ce i s-ar da în funcție de împrejurări. Fiindu-ne imposibil să ignorăm contextul istoric și moral-religios în care a fost scrisă, această exortație-cugetare dă mărturie despre modul în care era receptată și propovăduită învățătura Mântuitorului. El Însuși, știm, a fost de-a dreptul neiertător la adresa „mormintelor văruite” ale vremii Sale. Prin urmare, caracteristica esențială a creștinului ar trebui să fie autenticitatea, concordanța cu sine însuși. În sens pozitiv, desigur. Acesta îi este „marcajul” existențial definitoriu. Opusul echivalează cu prejudiciul spiritual maxim: pierderea mântuirii. Consecințele unei asemenea reflecții, ușor derutante în plan logic, dar deloc în cel teologic, pot fi exprimate în câteva întrebări: „De vreme ce creștinului i se cere să fie total consecvent principiilor evanghelice, deci unei Legi morale obiective, exterioare lui, cum mai poate fi, literalmente, egal cu sine însuși, autentic? N-ar fi o contradicție, o autonegare? O anulare a libertății?”. Nicidecum. Oricât de inacceptabil ar părea pentru bine cunoscuții „liber cugetători”, spiritul adevăratei libertăți nu e un persistent nihilism axiologic în plan religios, ci posibilitatea de a-ți alege singur „jugul” sau setul de valori care să-ți anime toate acțiunile. Omul este liber să opteze pentru propriul crez spiritual, însă odată ce și-a exprimat opțiunea, asumarea integrală a exigențelor care derivă din ea reprezintă condiția autenticității.
În același timp, autenticitatea nu este un deziderat accesibil progresiv, prin metode autopedagogice. Așa cum, de pildă, nici smerenia nu este. Parafrazând o rostire care, prin caracterul ei paradoxal și totuși extrem de lucid, a făcut carieră în aforistica ortodoxă de calitate, „cel care se proclamă pe sine autentic nu e autentic”. Calitatea aceasta este, totuși, o coordonată a devenirii personale. Apoi, a fi congruent cu tine însuți, fapt care implică spontaneitatea, expansiunea și flexibilitatea posturii tale interioare, nu e întotdeauna o sursă de reușite sociale. În unele situații, refuzul tău instinctiv de a recurge la convenționalitate searbădă, la compromis și schizofrenie de conștiință (atitudini care, cu siguranță, ți-ar fi putut aduce beneficii de moment) te poate clasa definitiv în rândurile celor pe care tu însuți îi detești. Toate aceste înfruntări morale s-au regăsit și în comportamentul Mântuitorului, biruite însă de El, ca etalon pentru cei care-L vor urma. Iată de ce, dincolo de obediențe greșit înțelese, străine de spiritul veritabil demn, bucuros și senin al creștinismului zidit pe iubire liberă, autenticitatea devine atributul integrator și exclusiv al celui care crede și trăiește plenar după cum crede. Spre deosebire de cel care își automatizează credința, transformând-o mereu, cum spunea Berdiaev, într-un idol, creștinul autentic are capacitatea permanentei renașteri lăuntrice. Așadar, iată, în fine, sfatul: în gama spirituală care începe cu simpla închinăciune și se termină cu gestul sacrificial (indiferent de amploarea lui) adresat lui Dumnezeu și semenilor, să fim prezenți cu totalitatea ființei noastre: rațiune, simțire și trup. Acesta este criteriul autenticității.
Pr. prof. dr. Marius Daniel Ciobotă – Ziarul LUMINA
