Încă de la memorabilele sfaturi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, exprimate cu profundă înțelepciune pastorală în cuvântul său Despre cum se cade să-și crească părinții copiii, și până în zilele noastre, toți educatorii creștini au accentuat importanța modelării duhovnicești cât se poate de timpurii a copilului. În acest fel, au demonstrat ei, beneficiile dezvoltării morale și psihologice a persoanei sunt incomensurabile. Responsabilitatea unei astfel de misiuni revine, în mod firesc, familiei, care, prin atmosfera creștinească pe care o cultivă în sânul ei, exercită o influență educativă hotărâtoare asupra conștiinței copilului. Înaintea oricărei reguli de comportament sau a oricărui program zilnic, copilul trebuie învățat să se roage. A nu se înțelege aici că demersul trebuie să ia forme pedagogice extreme (obligativitatea memorării unor texte de rugăciuni, orar fix de rugăciune, durată, verificări etc.) Dimpotrivă, într-o primă etapă educativă, spontaneitatea copilului trebuie lăsată să se manifeste în „rugăciunea lui”, pe care să o interiorizeze și, în consecință, să o folosească la momentul cuvenit.
Rugăciunea personală a copilului, indiferent de dimensiunile sau expresiile ei, va forma nu o deprindere, ci mai degrabăo atitudine lăuntrică, ceea ce este esențial în procesul inițierii sale religioase. Bineînțeles că, pe parcurs, el va lua cunoștință de rugăciunile alcătuite de Sfinții Părinți și va fi stimulat să le descopere în profunzimea și frumusețea lor duhovnicească. În acest sens, părinții pot rândui anumite momente din zi (ferindu-se, totuși, de inflexibilitate în această privință) dedicate rugăciunii în comun. Într-un astfel de context, pot fi citite rugăciuni consacrate, din cărțile respective, având ca scop, printre altele, și familiarizarea cognitivă a copiilor cu limbajul bisericesc (Psalmii biblici ar fi un exemplu excelent în acest sens). Aceeași finalitate o are și participarea întregii familii la Sfânta Liturghie.
Recomandabil este ca în viața religioasă a familiei, practica rugăciunii particulare să se îmbine armonios cu cea a rugăciunii în comun. Bunăoară, o împrejurare prielnică este servirea mesei, când, chiar dacă toți membrii familiei sunt prezenți, copilul poate fi lăsat să-și rostească propria rugăciune sau una elementară (gen Înger, îngerașul meu sau Doamne, Doamne, Ceresc Tată etc.), fapt care îl va conștientiza asupra trebuinței firești a rugăciunii în viața cotidiană și, totodată, va influența pozitiv evoluția sa psihologică. Este foarte important să se știe că duhul și practica rugăciunii sunt asimilate de către copil numai din context comunitar, pe calea exemplului oferit cu multă delicatețe pedagogică de către părinți și de către obștea liturgică.
În procesul de formare spirituală a copilului, părinții sunt chemați să conlucreze îndeaproape cu duhovnicul familiei, cel care, prin metodele adecvate vârstei infantile, îl poate îndruma pe micul creștin către o viață autentică de rugăciune. (pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)
