Sfaturi pentru o postire înțeleaptă

Epuizați de goana după o împlinire percepută în cheie materialistă, unii oameni încearcă să adopte o viziune mai spirituală asupra vieții. Totuși, din cauza unei cunoașteri superficiale și dintr-o lipsă de exemple autentice aflate în imediata apropiere, mulți evită să se îndrepte spre practica ascetică și mistică a Bisericii, alergând spre tot felul de spiritualități „neconvenționale”. La început de Post Mare, aflați în nevoia rememorării, ori chiar a descoperirii adevăratelor repere ale ascezei ortodoxe, departe de orice bigotism sau relativism, găsim la Sfântul Ioan Casian (sec. IV-V) o viziune echilibrată și bine ancorată în trăirea evanghelică asupra postirii.
Parcurgând scrierile Sfântului Ioan Casian, se poate observa că acesta privește viața spirituală ca pe o luptă supusă unei „discipline” și unei „ordini” anume, de respectarea cărora ține succesul ori eșecul. În acest sens, frecvent repetă cuvintele Sfântului Pavel: „Când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului” (2 Tim. 2, 5). Astfel, pentru Ioan Casian, nevoitorul este „atletul lui Hristos” care luptă pentru „cununa nestricăcioasă” (1 Cor. 9, 25), pe „trepte de triumfuri”, folosindu-se de „exerciții duhovnicești” ca de „antrenamentele atletice din palestre”.
Conform acestei ordini a lucrurilor, „fără să-și biruie propria carne, nimeni nu va putea lupta «după regulă». […] Dacă vom fi biruiți în această luptă, vom dovedi că suntem robi ai poftelor trupului. Neînfățișând din această cauză nici un semn de libertate și de forță, vom fi respinși îndată de la luptele duhului, ca niște nevrednici și robi, cu ocara rușinii. Căci «oricine săvârșește păcatul este rob păcatului» (Ioan 8, 34)”. Pe aceste considerente cuviosul sprijină faptul că orice străduință în plan duhovnicesc e necesar să înceapă cu exercițiul postirii: „Negreșit este cu neputință ca un pântec sătul să încerce luptele omului lăuntric și, de altfel, nici nu este vrednic să fie împins la lupte mai tari cel ce poate fi ușor doborât”.
Este important de observat că Sfântul Ioan Casian înțelege încordările ascetice ca pe niște exercitări ale libertății și forțelor persoanei. Prin urmare, aparenta restricționare, sugerată, poate, de noțiunea de „regulă” asociată vieții spirituale, este, de fapt, un criteriu al căpătării libertății de mișcare. E paradoxal, fiindcă oricine, când aude cuvântul „libertate”, se gândește la lipsa oricăror constrângeri exterioare ale eu-lui, pe când Sfântul Ioan Casian așază dobândirea libertății pe supunerea sinelui, începând cu trupul: „Nu vom avea dușman de temut în afară, dacă cele din lăuntrul nostru se supun biruite duhului”. Libertatea interioară primează.
Posturile sunt pentru virtuți, nu virtuțile pentru posturi
Sfântul ține să precizeze, înainte de toate, care este natura postului și locul lui între lucrările traiului după Evanghelie. În acest sens, el remarcă faptul că există lucruri bune sau rele prin esența lor și care, în orice împrejurări, nu își schimbă caracterul. Așa sunt virtuțile și viciile. Pe acestea le numește bunuri sau rele „principale”. Pe de altă parte, dacă totuși există lucruri care pot fi când bune, când rele, înseamnă că nu din natura lor sunt astfel, ci după cum dictează împrejurările (Eccl. 3, 1). Pe acestea din urmă cuviosul le numește lucruri „mijlocii”, care sunt „prin natura lor astfel, încât săvârșite sfințesc, dar nu ne pătează dacă nu le luăm în seamă”.
Postul face parte din ultima categorie și el nu e bun sau necesar prin sine și pentru sine, ci „numai atunci este potrivit pentru noi, dacă i se respectă condițiile de timp, calitate, măsură, fără să fixăm în el termenul speranțelor noastre, ci doar să ajungem prin el la curăția inimii și la dragostea apostolică”. De altfel, subliniază Cuviosul Ioan Casian, virtuțile nu trebuie păzite pentru posturi, ci posturile pentru virtuți, după cum nu meșteșugurile ori artele sunt pentru unelte, ci uneltele sau instrumentele pentru cele dintâi.
Aici atinge un punct nevralgic pentru modul cum se practică, de multe ori, de către credincioși lucrarea postului. Trebuie recunoscut că habotnicia, una dintre acuzele principale ale necredincioșilor la adresa vieții ascetice bisericești, este o mare ispită pentru omul care, deși a realizat necesitatea postului, nu i-a înțeles și locul, rostul lui în viața spirituală. De aceea precizările Sfântului Ioan Casian sunt de mare importanță. Posturile se practică „pentru a dobândi curăția inimii și a trupului, pentru ca mintea, tocite fiind imboldurile trupului, să se unească în pace cu Autorul ei, și nu sunt întotdeauna și fără schimbare bune”. Prin urmare, se cere o distincție clară între scop și mijloc. Orice înlocuire a unuia de către celălalt duce la ruină pe plan sufletesc și trupesc. Postul, ca lucru „mijlociu”, nu trebuie niciodată să fie un scop în sine, ci o unealtă pentru câștigarea bunurilor „principale”, care sunt virtuțile, dar care, la rândul lor, își găsesc împlinirea numai în comuniunea cu Binele în persoană, Care este Dumnezeu. Asemenea, „lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui”, ci împotriva răului (Ef. 6, 12) și orice deviere nu e doar nefolositoare, ci chiar un „sacrilegiu”, fiindcă „orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat” (1 Tim. 4, 4).
Nimic fără moderație
Sfântul Ioan Casian subliniază că darurile sunt împărțite (1 Cor. 12) și fiecare om are propria alcătuire, iar înfrânarea de la mâncare se sprijină și pe tăria sufletului, dar și pe puterea trupului, astfel că, în privința condițiilor postului „nu poate fi ușor păstrată aceeași regulă”. Cu toate acestea, principiul ce rezolvă problema diferențelor este „nimic fără moderație”, păstrând un post „egal și măsurat”, adică fără excese, nici în plus, nici în minus, deoarece „odată cu schimbarea hranei se schimbă de la sine și calitatea curăției noastre”. Pornind de la această bază, sfântul poate afirma că „șubrezenia trupului nu-i o piedică pentru curăția duhului, dacă își îngăduie doar atâta hrană câtă cere corpul plăpând și nu plăcerea”.
Cuviosul Casian nu se limitează la îndrumări generale, ci, pornind de la ispitele lăcomiei pântecelui (a mânca des, mult și bun), el recomandă ca hrana să se primească la timpul stabilit, fără a mai gusta nimic înainte ori după, iar aceasta să fie luată în chip cumpătat, fără a ajunge la sațietate, după cum aflăm și în recomandările Sfântului Vasile cel Mare.
În al treilea rând, se cuvine să ne mulțumim cu orice mâncare, chiar din cea mai simplă și ieftină, căci, zice și Cuviosul Ioan Scărarul, „lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase” (Scara XIV, 2). De altfel, precizează Sfântul Casian, înfrânarea trebuie să fie egală și în ce privește mâncărurile ușoare, ca pâinea și apa. Prin urmare, trebuie aleasă o hrană care să fie ușoară la gătit, iar avantajul unui preț mai redus să o facă ușor de procurat. La toate acestea, cuviosul ține să adauge, subliniind: „Să nu credem că poate fi îndestulător pentru desăvârșirea inimii și neprihănirea trupului numai acest post de mâncări văzute, dacă nu se va uni acestuia postul sufletului”, despre care Duhul Sfânt, prin gura prorocului Isaia, spune că e postul care Îi place (Isaia, cap. 58).
În cele din urmă, ca și Sfântul Ioan Casian în cuvântul „Despre duhul lăcomiei”, e de folos să amintim sfatul lui Avva Macarie: fiecare așa să-și orânduiască posturile, ca și cum ar avea de trăit 100 de ani, și așa să-și înfrâneze pornirile sufletului, ca și când ar muri în fiecare zi, fiindcă, făcând așa, va da dovadă de înțeleaptă judecată și de un suflet măreț.
(Alexandru I. Tudor, Sursa: Ziarul Lumina)