Începătorii constituie în mănăstire, la fel ca și în lume, o categorie aparte. Lipsa de experiență îi face vulnerabili în fața păcatului. Slava deșartă care însoțește tinerețea îi împiedică să asculte sfaturile celor avansați în viața duhovnicească. Nerăbdarea și dorințele de creștere spirituală rapidă îi pot determina să rupă legăturile cu ceilalți și să se scufunde în oceanul păcatelor.
Avva Isaia Pustnicul își începe Cele douăzeci și nouă de cuvinte cu câteva îndemnuri adresate ucenicilor săi începători. Aceste sfaturi ne pot fi utile și nouă, celor care activăm ca simpli începători în lume, precum le sunt de folos celor care se exercită în viața monahală.
Adâncul înțelept al chiliei
Un monah nu trebuie să părăsească prea des adâncul chiliei sale. Una dintre apoftegmele Părinților pustiei spune clar: „Șezi în chilia ta și ea te va învăța totul”. Desigur, părintele care a rostit acest cuvânt se gândea la liniștea și răbdarea pe care chilia le clădește în interiorul nostru. Lipsa evenimentelor, răbdarea în fața gândurilor agresive și rugăciunea neîncetată pot fi observate întotdeauna în chilie. Aici trebuie să se desfășoare lupta duhovnicească și munca fiecărui călugăr. „Cei ce voiți să rămâneți cu mine ascultați pentru Dumnezeu, și fiecare să șadă în chilia sa în frica lui Dumnezeu. Și nu disprețuiți lucrul de mână pentru porunca lui Dumnezeu. Și nu uitați de meditația voastră și de rugăciunea neîncetată. Și păziți inima voastră de gânduri străine, ca să nu cugetați ceva despre vreun om sau despre vreun lucru al veacului acesta; ci totdeauna cercetați în ce înaintați și siliți-vă să vă îndreptați, rugându-L pe Dumnezeu cu osteneala inimii și cu lacrimi ca să vă ierte și să vă păzească în viitor să nu mai cădeți din acestea. În fiecare zi să aveți în fața ochilor moartea și să vă gândiți cum veți ieși din trup și cum veți trece peste puterile întunericului care vă vor întâmpina în văzduh; și cum veți răspunde lui Dumnezeu” (Cele douăzeci și nouă de cuvinte, I, în: „Filocalia”, vol. XII, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2009, p. 41). Avva Isaia Pustnicul rezumă aici regulile de bază pentru viețuirea în chilie a fiecărui monah. Astfel, în primul rând, începătorilor li se cere ascultare. Fără ascultare, orice nevoință, fie ea efectuată în mânăstire sau în lume, este ineficientă. Virtutea se transformă în păcat fără îndrumare. Dacă ascultarea este îndeplinită, ea trebuie să cuprindă câteva acțiuni simple la prima vedere, dar care cer mult timp pentru a fi deprinse. Frica de Dumnezeu este prima virtute care trebuie deprinsă. Așa cum spunea părintele Rafail Noica, nu trebuie să ne temem de Dumnezeu ca niște robi față de stăpân, ci ca niște fii față de tatăl lor. Frica trebuie să izvorască din dragoste. În continuare, Avva Isaia își povățuiește ucenicii să lucreze în chiliile lor și să nu renunțe la muncă sub pretextul evlaviei. Munca este o componentă esențială a vieții creștinului, la fel ca rugăciunea, și trebuie împlinită. De altfel, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3:10). După așezarea muncii drept regulă a chiliei, Avva Isaia îndeamnă și la muncile minții, adică meditația și rugăciunea. Meditația se referă la cugetarea asupra a diferite pasaje din Scriptură sau Sfinții Părinți. Erau folosiți în mod special psalmii. Tot psalmii erau folosiți și pentru rugăciunea neîncetată. Diferite versete erau rostite în timp ce monahul lucra ceva sau îndeplinea o ascultare. Acest exercițiu îl putem încerca și noi cu binecuvântarea duhovnicului. Meditația și rugăciunea neîncetată ne hrănesc mintea, umplând-o de contemplații duhovnicești. Ultima cerere a Avvei Isaia era legată de evitarea judecării altor oameni și a gândurilor lumești. Acestea trebuiau înlocuite cu gândul la moarte sau la Judecata lui Dumnezeu. Ne aducem aminte de cuvântul duhovnicesc care spune: „Adu-ți aminte de moarte în fiecare zi și nu vei mai păcătui”. Avva Isaia știa că păstrarea acestui gând îndeamnă la pocăință și ne ferește chiar și de păcatele mărunte pe care slăbiciunea trupească le îngăduie adeseori.
Tăcerea desăvârșită
După ce a rezumat activitățile principale pe care monahul trebuie să le desfășoare în chilie, Avva Isaia se străduiește să descrie pe scurt și atitudinea pe care monahii trebuie să o aibă în exterior. Bineînțeles, el se concentrează în primul rând pe comportamentul potrivit la serviciile liturgice și în cadrul diverselor ascultări care trebuie împlinite. Insistența principală este pusă asupra tăcerii. „Fără o mare trebuință să nu vorbiți în trapeză. Iar la Liturghie să nu îndreptați pe vreunul care cântă, dacă nu va întreba acela ceva. În cursul săptămânii, slujiți la bucătărie în frica lui Dumnezeu, fără să părăsiți meditația voastră. (…) Iar când se isprăvește Liturghia sau când vă sculați de la mâncare, nu vă așezați la vorbă lungă, nici la cuvinte despre Dumnezeu, nici despre lume, ci fiecare să intre în chilia sa și să-și plângă păcatele sale. Iar de se ivește trebuința să vorbiți împreună, vorbiți foarte puțin, cu smerenie și evlavie, gândindu-vă că Dumnezeu ia aminte la voi. Nu vă sfădiți între voi și nu vorbiți împotriva cuiva, nici nu judecați pe cineva; nu disprețuiți pe cineva, nu cârtiți împotriva cuiva. Să nu iasă din gura voastră nicio minciună. Să nu voiți să vorbiți sau să auziți ceva din cele ce nu vă folosesc” (Cele douăzeci și nouă de cuvinte, I, p. 42). Tăcerea trebuie păzită în orice moment al vieții monahale. În consonanță cu textele ascetice care vorbesc despre tăcere, Peter Drucker, cel care a inventat practic știința managementului, spunea că orice discuție referitoare la subiecte care nu țin de activitatea pe care o desfășori atunci când te afli la muncă este „pur și simplu ceva neproductiv”. Noi am merge mai departe și am spune că, în dese rânduri, chiar și discuțiile duhovnicești se transformă într-un lucru neproductiv și aduc mai mult tulburare decât eliberare sufletească. Discuțiile cu subiect duhovnicesc sunt cu atât mai bune, cu cât sunt mai scurte. Deseori, un singur răspuns scurt la o întrebare este suficient pentru a rezolva o problemă spirituală. De aceea, Avva Isaia le cere ucenicilor să fie atenți cu propriile cuvinte și să nu le înmulțească fără motiv. Le cere de asemenea să vorbească plini de frica lui Dumnezeu, cu multă smerenie, tocmai pentru ca răspunsul lor să fie plin de har și să îl ajute pe cel care îl dorește. Certurile, disprețul reciproc sau judecarea aproapelui sunt excluse din start. Un alt lucru care nu trebuie să apară deloc este minciuna. Regula esențială a vorbirii sau tăcerii este exprimată în sentința finală: „Să nu voiți să vorbiți sau să auziți ceva din cele ce nu vă folosesc”.
Descoperirea gândurilor și responsabilitatea părintelui spiritual
După ce rânduiește regulile pentru viața în chilie și relațiile cu ceilalți frați, Avva Isaia se concentrează asupra descoperirii gândurilor. Această regulă este des întâlnită în viața monahală. După etapa în care tăiem faptele păcătoase, ne îndreptăm atenția asupra gândurilor netrebnice care ne atacă adeseori. Ele trebuie înfățișate unui părinte duhovnicesc cu experiență în acest sens, iar sfaturile acestuia trebuie urmate. „Să nu lăsați în inima voastră nici ura, nici pizma împotriva aproapelui. Nici să nu fie ceva în gura voastră, și altceva în inimă. Căci Dumnezeu nu Se lasă înșelat, ci pe toate le vede: și pe cele ascunse, și pe cele arătate. Să nu ascundeți nici un gând și nici un necaz, nici o voie și nici o bănuială, ci descoperiți-le, cu toată libertatea, părintelui vostru duhovnicesc și siliți-vă cu toată credința să împliniți ceea ce veți auzi de la el” (pp. 42-43). Sunt patru feluri de ispite care ne pot ataca. Prima dintre ele se constituie în gândurile păcătoase simple pe care demonii încearcă să ni le insufle. A doua se referă la necazurile pe care ni le produce aproapele. Bănuielile ne încearcă atunci când îi judecăm pe ceilalți, iar voile proprii apar atunci când dorim să ne rânduim viața duhovnicească singuri. Toate trebuie înfățișate părintelui duhovnic, iar sfatul lui trebuie aplicat fără întârziere. Același lucru îl recomandăm și celor care trăiesc în lume. Descoperirea propriilor gânduri în fața părintelui duhovnic este necesară. Planurile importante pe care le avem trebuie discutate cu mai multe persoane de încredere, iar noi considerăm că duhovnicul nu ar trebui să lipsească din rândul acestora… (Adrian Agachi, www.ziarulumina.ro)
