De câte ori lovești în cineva, de câte ori judeci pe frate, să știi că nu te mai poți ruga. Rugăciunea ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată.
Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu, la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini, atunci puterea celui rău crește asupra ta și numai bine ajungi pe dinafară de cale. La unificarea cu Dumnezeu se ajunge prin desăvârșita lepădare de sine, ascultarea, smerenia și dragostea.
Cu puterea voastră numai, nu puteți face nimic, că și acesta este un dar al lui Dumnezeu.
Neascultarea nu are smerenie, nu are lepădare de sine, nu are ascultare.
Ascultarea și lepădarea de sine este cam una și aceeași.
Firea voastră, așa cum ați adus-o de acasă, e firea naturală care cuprinde: instincte, neputințe, patimi și venind cu ea în mănăstire trebuie cu ajutorul lui Dumnezeu să o aduceți într-o (stare) cale mai presus de fire.
Cele trei făgăduințe ale călugăriei – (Numai cu ascultare, lepădare de sine, smerenie și dragoste poți învinge firea naturală decăzută) – trebuie trăite, realizate, căci dacă rămâi numai cu știința lor teoretică, nu realizezi strămutarea de pe linia firească pătimașă pe calea mai presus de fire La care te-ai angajat.
Prima condiție a urmării Domnului Hristos este lepădarea de sine, adică urmarea Domnului Hristos – El a fost ascultător până la moarte și moarte rușinoasă pe Cruce, ascultător cu propria lui viață căci zice: „Pildă v-am dat vouă.” Sărac a fost încât n-a avut unde să-și plece capul… . Fecioria desăvârșită a avut-o, căci El nu s-a născut după orânduirea firească. Observăm aceasta că Maria Magdalena venind cu gânduri de ispitire, nu s-a putut apropia de El, până ce nu au părăsit-o cei șapte diavoli – patimi de căpetenie (mândria, lăcomia, desfrâul, iubirea de arginți, mânia, invidia, lenea).
Ascultător până la moarte, pentru noi
Rugăciunea e poruncă, postul e poruncă, iubirea de vrăjmaș e poruncă și de asemenea moartea e poruncă, mai puțin popularizată între oameni. Dar oamenii ce fac? Își apără viața asta, își apără sinele, își apără egoismul lor, și își încurcă mersul lor duhovnicesc.
În mintea omului se dă luptă între Dumnezeu și diavol.
Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale și satana împiedică împlinirea voii lui Dumnezeu.
Zice în Sf. Scriptură: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie.”
E pomenită crucea aici, ca nivel de lepădare de sine, lepădare de viață, adică porunca morții și Domnul Hristos o avea. Probă este rugăciunea din grădina Ghetsimani. Mântuitorul luptă cu sinele omenesc. „Doamne dacă este cu putință… dar nu după voia Mea ci voia Ta” și mai adaugă „oare nu pentru ceasul acesta am venit?” (al jertfei, al morții). – Când Petru vrea să-L oprească îl numește Satana-
Satana luptă să strice aceste făgăduințe, voturi, să te încâlcească, aruncându-te în cârteli, judecăți, nemulțumiri. Acestea sunt rădăcini ale vrajbei între tine și fratele. În psalm spune: „Ce este mai frumos decât să locuiască frații în unire”. Mai medical explicat: Domnul Hristos mlădița cerească e omul nou. Lăstarii firii vechi sunt patimile. Seva sălbatică trebuie convertită și canalizată spre mlădița cerească.
Când se ia talantul? Știm că atunci când ne botezăm primim pe lângă Persoana Domnului Hristos în care ne îmbrăcăm și daruri de a putea realiza asemănarea.
Dumnezeu în atotștiința Sa ne știe înainte de a ne naște și ne dă în dar pe îngerul păzitor și anumite daruri – talente.
Când se iau? Cine nu lucrează cu ele, i se iau.
Legea ispășirii:
Calea călugăriei ar fi și o cale a ispășirii pentru ceilalți, te lupți cu propriile-ți greșeli care vin pe cale genetică, biruindu-ți neputințele tale în contul alor tăi: frați, părinți, etc.
Mântuitorul a ispășit pentru noi prin cruce dar cu o notă deosebită că și-a certat dușmanii.
Posibilitățile de mântuire ale lui Dumnezeu sunt infinite.
Necesitatea Judecății universale.
Urmașii tăi, fie că te vor apăsa, fie că te vor ridica, aceasta dacă ai fost călugăr adevărat, biruindu-ți ereditatea.
De ce vin gândurile de hulă?
Pentru că terminologia unei huliri a fost vreodată acceptată, plăcută, discutată și nu te-ai curățit de aceste gânduri și care e o putere a satanei asupra ta, cu care te canonește. Termenii acesteia, fie că nu i-ai alungat, fie că i-ai acceptat. Pe baza lucrurilor necurățite îngăduie Dumnezeu să fii pălmuit ca să te pocăiești.
Lacrima e simbolul pocăinței, ea nu se pierde.
Pot fi lacrimi ca dar a lui Dumnezeu, ca pocăință a celui care o cere.
De la o anumită vârstă lacrimile scad.
Lacrimile sunt ale firii care plânge de multe pricini. Nu sunt un semn de neaapărată trebuință pentru mântuire; nu-s condiție de mântuire, căci uneori cine le are se mândrește cu ele.
Lacrimile nu-s de-ajuns să te mântuiești. Echivalentul lacrimilor de pocăință este în conștiință. Lacrimile pe care le vezi, te încurci în ele că le vezi.
De folos sunt cele pe care le vede numai Domnul Hristos.
(sursa: www.nistea.com)
