Sfaturi duhovnicești cu Arhimandritul Iachint Unciuleac

Nu putem vorbi de mănăstirile românești fără să vorbim în chip deosebit de Mănăstirea Putna și nu putem vorbi de ctitoria lui Ștefan cel Mare de la Putna, fără să amintim măcar câteva gânduri duhovnicești despre obștea și starețul ei, Arhimandritul Iachint Unciuleac. Îl cunosc de patru decenii, pe când eram elevi în bătrânul oraș al lui Roman I Mușat. Pe atunci eram încă mici și nu bănuiam că vom sluji împreună pe Hristos în cinul monahal. L-am întâlnit și la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț. L-am însoțit și la Institutul Teologic din București. Am asistat reciproc la tunderea noastră în monahism și la hirotonie. Suntem legați duhovnicește cu inimile și ne bucurăm fiecare de bucuria celuilalt.
De peste 30 de ani, Arhimandritul Iachint a fost transferat de la Sihăstria, mănăstirea de metanie, la Mănăstirea Putna. Numele Sfinției Sale este de atunci cunoscut în toate satele din nordul Moldovei, devenind cel mai prețuit duhovnic și stareț în iubita noastră Bucovina. Jertfa Prea Cuviosiei Sale este întreită. Pe de o parte se ostenește să împlinească după putere făgăduințele vieții monahale, care nu sunt deloc ușoare. Pe de altă parte se jertfește, în calitate de stareț, să povățuiască obștea mănăstirii formată din peste 25 de părinți, pe calea cea sfântă spre Hristos, și să încheie lucrările de restaurare generală a ctitoriei lui Ștefan cel Mare. Iar peste acestea, în calitate de duhovnic este nevoit să se jertfească pentru călăuzirea și spovedania credincioșilor care vin de peste tot.
Întâlnindu-l în clipe de răgaz, am obținut de la Părintele Iachint câteva sfaturi duhovnicești pe care le oferim credincioșilor iubitori de Hristos.
Părintele Ioanichie Bălan:
– Ce trebuie să facem noi, monahii de astăzi, pentru a trăi cât mai aproape de Hristos?
Părintele Iachint:
– Să facem și noi tot ce au făcut părinții noștri în trecut. Aceia se rugau neîncetat lui Dumnezeu. Să ne rugăm și noi. Părinții noștri fugeau de grijile și ispitele lumii. Să părăsim și noi grijile pământești, mândria acestui veac, plăcerile trecătoare, vorbirea deșartă, clevetirea, odihna trupească, toate. Părinții cei de demult citeau Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți și se osteneau să facă tot ce învățau aceștia. Să ne ostenim și noi a cunoaște, a face și a citi sfintele cărți, că ele ne vor rămâne pe viitor singurele călăuze spre Hristos.
Deci, dacă vrem să ne mântuim, să ne silim a împlini cu fapta cele trei voturi monahale pe care le-am dat la tunderea în monahism și să urmăm în toate învățăturile și faptele Sfinților Părinți. Iar dacă încă ne temem de moarte și ne îndoim în inima noastră că nu ne vom mântui, să alergăm la milostenie. Adică, să ne rugăm pentru oameni, să mângâiem pe cei întristați și să miluim pe săraci după putere, că aceia se vor ruga lui Dumnezeu pentru noi și cu rugăciunile lor avem
toată nădejdea mântuirii. Numai să nu ne stăpânească gândul mândriei și al slavei deșarte.
– Se cuvine monahilor să ajute la mântuirea altora, mai înainte de a se curăți pe sine de patimi?
– Desigur. Doar auzim în Sfânta Scriptura:
„Mântuind, mântuiește-ți sufletul tău”. Dacă vedem un om că se îneacă sau îi arde casa, nu sărim să-l ajutăm și să-i salvăm viața și casa? Tot așa, dacă vedem un frate de mănăstire întristat, bolnav sufletește, sau un credincios ce vine la mănăstire și ne cere un sfat, oare nu suntem datori, în numele lui Hristos și al iubirii creștine, să-l ajutăm, să-l ducem la un duhovnic bun, să-i recomandăm o carte bună de citit, să-i dăm un sfat cât de mic pentru sufletul lui? Că dacă aproapele nostru ne cere ajutor și nu-i întindem mâna și inima ci îl lăsăm să moară, sufletul lui din mâna noastră se va cere. Nu vom avea răspuns înaintea lui Hristos și vom fi judecați ca niște ucigași de suflete. Când cineva rătăcește drumul, este oare păcat să-i arătăm calea cea dreaptă? Când cineva este tulburat de păcate, este oare păcat pentru monahi să-1 ducă la un duhovnic? Sau să-1 îndemne la biserică, la împăcare și la rugăciune? Mai ales acum când este atâta secetă de cuvântul lui Dumnezeu, de cărți creștinești și de preoți buni, nu este îngăduit monahilor să fugă de mireni, de frații lor din lume, atât de încercați, pe motiv că „se liniștesc” sau că sunt „păcătoși”. Că harul lui Dumnezeu lucrează și prin cei păcătoși, dacă avem smerenie. Dar, să urmeze fiecare sfatul duhovnicului sau și glasul conștiinței și nu va greși niciodată. Trebuie să punem umărul la greul vieții și noi, călugării, mai ales dacă sunteți hirotoniți preoți.
– Care sunt roadele ascultării duhovnicești?
– Sunt multe și mari roadele ascultării creștine, în care intră și ascultarea monahală. Că din ascultare se naște smerenia, blândețea, răbdarea, fărădegrija vieții, nădejdea mântuirii, rugăciunea cu lacrimi, netemerea de moarte, bucuria duhovnicească și pacea inimii. Ce alte daruri mai mari ne dorim în viață, decât acestea? Și cine oare este mai bogat sufletește decât cel ce iubește ascultarea de Hristos și de Biserică, de părinți și de duhovnic? Cea mai ușoară și sigura cale de mântuire este a celui ce trăiește toată viața în ascultare, adică face toate cu sfat și binecuvântare, cu rugăciune și întrebare. Și cea mai grea mântuire este a celui ce trăiește pe pământ de capul său, fără Biserică, fără părinți, fără duhovnic, fără cărți sfinte, fără rugăciune și bucurie duhovnicească în inimă. Viața aceluia este încă de pe pământ un iad.
Nu vedem urmările neascultării? Când a lipsit ascultarea din cer și din rai, îngerii s-au prefăcut în diavoli și oamenii au căzut pe pământ sub robia morții. Când lipsește ascultarea din familie, copiii devin răi și părinții plâng fără mângâiere. Când lipsește ascultarea din Biserica, creștinii se dezbină, se rup de dreapta credință și se duc la secte. Când lipsește ascultarea din societate, locul ei îl ia haosul și
dezordinea. Iar când lipsește ascultarea dintr-o mănăstire, obștea aceea se dezbină și mănăstirea se pustiește. Iar unde domnește adevărata ascultare, nu cea de frică legilor și a pedepsei, ci ascultarea din iubire creștină, acolo este raiul pe pământ, acolo este pace și armonie, acolo viața este fericită, pentru că acolo este însuși Dumnezeu, Mântuitorul, Care S-a smerit sub ascultare până la moarte pe cruce. Să ne dea Domnul darul adevăratei ascultări, ca cel ce iubește pe toți și trăiește sub ascultare nu poate ajunge în iad.
– De ce credeți că a slăbit duhovnicește monahismul ortodox și monahismul creștin în general?
– Pentru că a slăbit în rugăciune. Aceasta este prima cauză. Apoi pentru că a slăbit râvna trăirii duhovnicești, adică râvna pentru biserică, pentru citirea cărților sfinte, pentru practicarea rugăciunii mistice a inimii, pentru deasa spovedanie și pentru Sfânta împărtășanie. A slăbit râvna pentru cuvântul viu care trezește inima din împietrire și duhul din somn. A treia cauză a slăbirii noastre duhovnicești este însăși slăbirea noastră în credință, în nădejdea vieții veșnice. Omul zilelor noastre, și în parte și monahii, nu se mai cutremură de moarte, de iad, de căderea în păcat, de ispitele diavolului, de urmările grozave ale păcatului, de judecata viitoare. Credința mai puțin fierbinte aduce îndoiala în suflet, ne dă somn în timpul rugăciunii, ne aruncă în lene în timpul slujbelor la biserică, ne împietrește inima, ne lovește cu nesimțirea și plictiseala și stinge flacăra Duhului Sfânt din noi.
Trebuie să recunoaștem că duhul lumii a pătruns prea mult în mănăstiri. Înainte ele se aflau departe de lume, în locuri retrase, prielnice rugăciunii și ascezei. Condițiile moderne de astăzi au apropiat lumea și tentațiile ei de mănăstiri. Lupta monahilor de astăzi împotriva ispitelor este mult mai subtilă, mai rafinată. Călugării de azi nu mai au pustie unde să se retragă pentru rugăciune și atunci sunt nevoiți să se retragă în pustia cea din inimă. Or, aceasta se obține prin rugăciune stăruitoare, prin însingurare, post, înfrânare, înstrăinare interioară de ispitele din afară. Călugărul de astăzi trebuie să „fugă” într-o pustie spirituală. Adică să trăiască în obște cu toți, să-i slujească cu dragoste pe toți, dar în inima sa să fie singur cu Hristos prin neîncetata rugăciune. Să trăiești singur cu Iisus Hristos în mijlocul mulțimii, iată virtutea călugărului de azi! (Convorbiri duhovnicești 1988)