Asistăm astăzi, cel mai probabil, la sfârșitul unui tip de existență umană foarte atrăgător prin care credeam că vom progresa la infinit și că vom deveni pe ansamblu mult mai bogați decât părinții și bunicii noștri, fără să fim nevoiți să dăm proba excelenței noastre. Nu mă refer aici la cazurile individuale, care vor continua, potrivit istoriei și circumstanțelor personale, să ajungă la performanțe superioare generațiilor anterioare, mă refer la societatea pe ansamblu care a încercat să devină mai bună nu prin cultivarea virtuților membrilor ei ci prin eliminarea sărăciei prin progresul economic.
Cel mai mare și mai complex experiment social cu acest scop, al îmbunătățirii morale și spirituale a vieților oamenilor prin eliminarea sărăciei cu ajutorul unor sisteme complexe economice, monetare și de protecție socială, este Uniunea Europeană. Ei bine, tocmai Uniunea Europeană are acum cele mai mari probleme, nu Statele Unite, nu China, nu Rusia, ci UE. De ce UE? Pentru că nicăieri în lume statele nu garantau bunăstarea cetățenilor lor la modul în care UE își propunea să o facă. Cu excepția unor cazuri izolate aflate în imediata proximitate al Uniunii, vezi Norvegia sau Elveția, sau a dominioanelor europene, vezi Canada, Australia etc., idealul traiului bun pentru toată lumea, pentru toți cetățenii, pare să nu fie pe agenda reală a multor guverne. Statele Unite cu greu și după multe lupte seculare, au reușit, în condițiile în care sunt de facto cea mai mare putere economică din lume, să ofere asistență medicală de bază cetățenilor săi săraci de-abia anul acesta. Dar filosofia de viață a americanilor este foarte diferită de cea a europenilor, competiția este virtutea supremă, a reuși prin propriile forțe, iar cei care nu reușesc să țină pasul nu pot pretinde ceva de la societate și societatea nu se simte datoare cu nimic față de ei.
Europa însă a vrut să atingă un alt ideal decât cel al competiției, a vrut să atingă un ideal al cooperării, al comunității în care nimeni nu este lăsat în urmă, în care a trăi bine însemnă a te bucura nu doar de bunăstarea proprie ci a te bucura de bunăstarea tuturor celorlalți, împreună cu ei. Problema este că a vrut să atingă acest ideal cu mijloacele care nu pot fi oferite decât de felul de viață al americanilor. Cu alte cuvinte, a grefat pe idealurile sale etice și religioase, care sunt profund caritabile și comunitare, mecanismele financiare și monetare ale unei lumi în care performanța nu este dată de caritate sau comunitate, ci de concurență și egoism rațional. Singura metodă prin care ar funcționa acest sistem bazat pe principii atât de contradictorii ar fi o enormă disciplină personală și practicarea unei constante autocenzuri, ceea ce a reușit parțial Germania, motorul real al economiei europene. Dar modelul german nu poate fi generalizat ca atare în toată Europa, pentru că nu toți europenii au cultura muncii și a rigorii și nu toți ar accepta un asemenea regim de viață.
Criza mondială a scos la iveală tocmai această slăbiciune a modelului european. Acum când nu mai sunt bani, Europa va trebui să aleagă la care dintre modele va renunța. Fie renunță la bani și atunci vom fi egali în sărăcie, fie renunță la modelul social și vom fi bogați doar unii dintre noi. Deja lucrurile merg în direcția renunțării mai degrabă la modelul social decât a renunțării la sistemul economico-financiar de până acum. Această decizie arată că de fapt orice model social bazat pe ideea de a nu lăsa pe nimeni în urmă trebuie să se fundamenteze nu pe bunăstarea economică ci pe virtuțile celor care contribuie la acest model. În absența acestor virtuți, el nu poate funcționa ci este doar o gaură fără fund în care cheltuiești mereu mai mult decât produci. Din nefericire, guvernele vor să ia orice alte măsuri decât cele care ar duce la întărirea virtuților cetățenilor lor. Atunci preferă să ajusteze pe ici, pe colo, prin părțile neesențiale, și să lase intact de fapt tot sistemul, cu toate contradicțiile sale cu tot.
Problemele financiare ale solidarității europene nu ar trebui să ducă la ideea, acreditată tot mai mult, că ar trebui să renunțăm la solidaritate în favoarea unui model concurențial american, ci ar trebui să ne facă evidente bazele morale ale solidarității, baze independente de bunăstarea materială, care își au resortul în deciziile și voința oamenilor și mai ales în credința lor. Iată de ce criza europeană este mai profundă decât aspectul său financiar, este de fapt o criză morală în care descoperim că moralitatea noastră nu se susținea decât pe bani. Europa va trebui să regăsească sursele autentice ale solidarității sale care nu pot fi altele decât cele creștine. Este sfârșitul unei epoci, sfârșitul epocii în care nădejdea noastră era în altceva decât în credința noastră. Sfârșitul unei epoci a iluziilor și a încrederii în sistem mai degrabă decât în oameni și implicit în Dumnezeu, fără de care orice credință e o amăgire.
(Laurențiu GHEORGHE, sursa: www.ziarullumina.ro)
