Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al milosteniei

Sfântul Vasile era numit „cel Mare” chiar și în rândul contemporanilor săi și își binemerita titlul din numeroase motive. Era „cel Mare” ca exponent al doctrinei creștine și ca autor de omilii folositoare de suflet și mai mare, încă, în viața practică, în rolul său de prelat al Bisericii și de om al faptelor. Putem spune, pe drept cuvânt, că, dintre cei trei mari Capadocieni, Vasile era cel practic, Grigorie din Nazianz, vorbitorul și scriitorul, iar Grigorie de Nyssa, gânditorul.
Îndemn la milostenie
Sfântul Vasile a transpus în practică îndemnurile la milostenie din predicile sale sociale, confirmând astfel prin fapte tăria convingerilor sale creștine. Stăpânit de un umanism rar întâlnit, imediat după botezul său, tânărul Vasile își împarte averea la săraci. Mai târziu, pe când se afla în fruntea Bisericii capadociene, în timpul secetei din anul 367, urmată de foametea din 368, când provinciile Asiei Mici, printre care și Cezareea, au fost bântuite de o îndelungată secetă, care a pustiit totul, nelăsând locuitorilor acestor provincii vreo speranță în dobândirea unei recolte, Sfântul Vasile nu s-a mulțumit să țină doar cuvântări fulminante, pline de patetism, în care să îndemne la milostenie, amintind de cei chinuiți de foame, ci el însuși a făcut o a doua împărțire a averii la săraci, hrănindu-i, fără a face deosebire între oameni, fie ei creștini, păgâni sau evrei.
Unul dintre cei mai generoși și empatici oameni
Astăzi considerăm mult mai meritorie opera de asistență socială pe care a organizat-o și a susținut-o cu propria-i avere și dăruire Sfântul Vasile cel Mare, episcopul Cezareei Capadociei, dacă ne gândim la condițiile sociale ale secolului al IV-lea, mai precis la cumplita foamete ce bântuia în Asia Mică și în provincia sa între anii 367-368.
Deși se spune că „sângele lui Vasile era fierbinte”, iar natura sa, „oarecum imperioasă”, el a fost considerat „unul dintre cei mai generoși și empatici oameni”. În concepția Sfântului Părinte, nimic nu caracterizează mai bine natura umană decât faptul de a comunica unul cu altul și de ne iubi unul pe celălalt, căci suntem ființe sociale, nu solitare și sălbatice (Regulile mari, cap. II, î. 3). Arhiepiscopul Capadociei a practicat slujirea dezinteresată a dragostei frățești, ceea ce confirmă pe deplin justețea numirii de patron al săracilor. Marele ierarh a înțeles chintesența învățăturii creștine, faptul că această învățătură este rezumată în iubirea față de Dumnezeu și față de om. Sfântul Vasile cel Mare a știut a împleti în sufletul său, ca nimeni altul, iubirea și mila creștină, sacrificând totul dragostei de aproapele aflat în lipsuri și suferință.
(diac. Liviu PETCU, Sursa: www.ziarullumina.ro)