Sfântul Simeon Stâlpnicul, în tradițiile populare

Biserica Ortodoxă începe noul an pe data de 1 septembrie, când prăznuiește și ziua Sfântului Simeon Stâlpnicul. Impresionați de nevoințele acestui mare sfânt, care s-a rugat pe un stâlp – o chilioară înălțată pe un turn – ca să-și găsească liniștea mai departe de oameni și mai aproape de cer, bunicii noștri l-au iubit și l-au privit ca pe un stâlp al credinței care susține lumea și o împiedică să cadă. Și nu cred că au greșit prea mult!
Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul în Tradiția Bisericii
Sfântul Simeon Stâlpnicul s-a născut în Cilicia. Trimis de tatăl său zilnic cu oile la păscut, nu a reușit să ajungă la Sfânta Liturghie până la 13 ani. Dar, fiind mai liber într-o duminică, s-a dus la sfânta slujbă și, înțelegând din explicațiile unui bătrân ce taine minunate sunt săvârșite, a simțit nevoia de a-și închina viața Domnului Hristos. Copilul nu s-a mai întors acasă, ci a plecat la mănăstire. După șapte zile de așteptare la poartă, a fost primit de stareț și călugărit. Deși era mic, se nevoia mai mult decât toți ceilalți monahi și de aceea a fost trimis la o mănăstire cu o viață mai aspră. Iar de aici a plecat în pustie, unde i-a uimit pe ceilalți Părinți prin nevoințele sale.
Vestea despre sfânt s-a răspândit repede. Pentru că primise darul tămăduirii bolilor, era căutat de multă lume. Tot ajutându-i pe necăjiți, nu-și găsea liniștea și pustnicul a descoperit un alt mod de a fi mai aproape de Dumnezeu: și-a zidit un stâlp, înalt de șase coți, având în vârf o chilioară strâmtă, și acolo se ruga, bătut de ploi și ars de soare. De aici vine și numele lui. De-a lungul vieții și-a zidit stâlpi și mai înalți, ca să fie mai aproape de Domnul și mai departe de lume.
Vrând să fie siguri că lucrarea sa este de la Domnul, ceilalți călugări din pustie l-au încercat: l-au certat că nu urmează calea obișnuită a pustnicilor și i-au cerut să coboare. Sfântul a vrut să coboare imediat, dovedind că este ascultător față de Biserică și Părinți, așa că monahii l-au lăsat să-și urmeze calea în voie.
După mutarea sa la cele veșnice, se spune că, atunci când cinstitele sale moaște au fost coborâte de pe stâlp, păsările cerului s-au adunat, ca pentru a-i aduce un ultim omagiu.
Sfântul Simeon Stâlpnicul, stâlpul lumii
Străbunicii noștri se străduiau să înceapă cu bine toate lucrurile vieții, fie că era vorba de arat sau de construit o casă. Și anul trebuia început cu bine, ca să fie un an bun. Deși au sărbătorit anul nou bisericesc cu mai puțin fast, din cauza Anului Nou din ianuarie, aveau grijă să nu lucreze și au cinstit amintirea Sfântului Simeon Stâlpnicul. Se vede din poveștile lor că l-au considerat un stâlp al credinței, ba, mai mult, un stâlp al lumii, care susține cerul, să nu se clatine. Așa se spune că sfântul a trăit toată viața stând chinuit, într-un picior, pe un stâlp înalt și ținând cu mâinile bolta cerului, să nu cadă. Și cum cine susține cerul stăpânește și văzduhul, l-au considerat pe sfânt stăpân al vânturilor…
Să vă spun o poveste. Cică Sfântul Simeon ținea vânturile într-o bute, din care le lăsa să iasă la vremea potrivită. Dar, când i-a murit singurul copilaș, a fost atât de supărat, încât a vrut să se răzbune. A închis vânturile și nu le-a mai dat drumul. Toți au început să sufere, de căldură prea mare, de mizerie și boli. Domnul a trimis pe rând toate animalele să încerce să-l înduplece, dar degeaba. A trimis păsările; inutil. S-a dus și cocoșul:
– De ce nu dai drumul vântului, Sfinte Simeon, nu vezi ce rău e pe lume?
– Nu-i dau drumul, pentru că Dumnezeu mi-a luat copilul.
– Știi tu câți copii mi-a luat mie Domnul? Dar eu, când îmi ia un pui, fac altul în loc. Fă și dumneata așa!
Sfântul Simeon a început să râdă; s-a înduplecat și a dat drumul vântului.
(sursa: Ziarul Lumina)