Sfântul Pavel spune că iubirea sau dragostea este una din roadele prezenței Duhului care și-a găsit sălașul în inima creștinului

Sfântul Pavel spune că iubirea sau dragostea este una din roadele prezenței Duhului care și-a găsit sălașul în inima creștinului (Gal. 5, 22). Considerăm că pentru o mai bună înțelegere a iubirii creștine se impune aici o scurtă analiză filologică a cuvântului „iubire“. Se știe că în limba română sunt doi termeni: „iubire“ și „dragoste“, fără însă a se preciza la cine se referă iubirea. Să nu uităm că limba și cultura greacă a fost vârful de lance al culturii europene și de aceea termenii grecești se regăsesc în mai toate domeniile activității umane. Ei bine, pentru cuvântul „iubire“, scrierile nou-testamentare, păstrate în limba greacă, în dialectul popular, sunt patru termeni pentru a reda ideea de iubire, cu diferite nuanțe. Aceștia sunt: eros, philia, storge și agapi. Cuvântul „eros“ exprimă doar iubirea carnală sau senzuală și de aceea scrierile nou-testamentare nici nu-l folosesc. Mai puțin frecvent apare cuvântul philia, care este mai apropiat de sensul lui eros, dar exprimă ceva în plus. Acesta nu este agreat de scrierile sfinte fiindcă exprimă o iubire trecătoare, legată de un oarecare interes. Aristotel spunea că „plăcerea iubitului este să privească îndelung la iubita sa, iar plăcerea iubitei este să primească atențiile iubitului ei, dar de îndată ce se ofilește frumusețea iubitei, prietenia (philia) se ofilește și ea, iar iubita nu se mai bucură de nici o atenție din partea iubitului“. Așadar, acest tip de iubire nu-i de durată și este folosit doar ocazional în Noul Testament.
Un alt termen pentru iubire este storge și se referă mai ales la iubirea familială, adică a părinților pentru copii și invers, precum și iubirea dintre frați. Ei bine, Noul Testament nu agreează nici acest tip de iubire, întrucât nu este expresia unei iubiri sincere și nici de durată sau de neclintit. Într-adevăr, oricât de mult și-ar iubi părintele un copil, iubirea acestuia se poate diminua când copilul nu ajunge la înălțimea așteptărilor părintești. Ca să nu mai vorbim de iubirea copiilor pentru părinții lor, îndeosebi când aceștia devin prea longevivi și ajung la neputințe, boli grave ori senilitate. De aceea nici acest tip de iubire nu are prea mare relevanță. De ce? Pentru că nici aceasta nu poate fi statornică și nici lipsită de interes, iar când dispare interesul, dispare și iubirea. În cărțile biblice, când se vorbește de iubire, se folosește cuvântul grecesc agapi. Unii afirmă că acest termen s-a născut și impus în gândirea creștină chiar de la început. Ne întrebăm de ce s-a preferat acest cuvânt și prin ce diferă iubirea creștină recomandată de Iisus de alte feluri de iubiri? Sensul cuvântului se focusează pe textul din Matei 5, 43-48, care ne arată clar că Dumnezeu nu-i iubește pe oameni selectiv, ci la paușal, trimițând binecuvântările Lui, ploaia, căldura și lumina peste cei drepți și peste cei nedrepți. Hristos deci ne îndeamnă să-L imităm în iubire pe Părintele Său, adică să-i iubim și pe cei care nu sunt deloc atrăgători și poate mai puțin vrednici de a fi iubiți, mai cu seamă pe dușmani sau pe cei care ni se par a fi dușmani, de la care n-așteptăm nimic în schimb. Mai presus de toate, iubirea creștină nu trebuie să se limiteze doar la declarații sau sentimente. Așa cum din dragostea platonică nu se nasc copii, nici din iubirea teoretică nu se nasc virtuți mântuitoare de suflet. Din Biblie rezultă că dragostea divină pentru noi oamenii a fost și este una jertfelnică.
Se știe că la noi, ortodocșii, se folosește mereu cuvântul agapă, ce exprimă ideea de iubire dezinteresată sau jertfelnică. Creștinii noștri știu că la un hram de biserică se organizează un prânz sau o cină festivă numită agapă. De ce nu s-a numit altfel? Din rațiuni de pedagogie misionară a Bisericii. Se știe că la o agapă cei care participă mănâncă și beau pe gratis, iar cheltuielile le suportă gazda care-i ospătează pe invitați din dragoste frățească și în numele lui Hristos. Scopul principal al organizării de agape este totuși ca să ne reamintim că Hristos a folosit frecvent în parabole motivul ospățului sau al cinei cu mulți invitați, iar cheltuielile le suportă gazda. Este evident că gazda cea Mare este Tatăl ceresc care ne cheamă pe toți să gustăm din cina Sa și că El a jertfit pentru toți vițelul cel gras și mult, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să nu plece nimeni flămând de la ospățul Domnului, dar condiția primirii la cină este practicarea iubirii.
(pr. prof. univ. Petre SEMEN)