Sfântul Paisie de la Neamț, autentica lumină din secolul „luminilor”

Postul Crăciunului începe cu o sărbătoare foarte importantă pentru monahismul românesc și nu numai atât. Pe 15 noiembrie îl proslăvim pe Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, care, deși străin de neamul nostru, a iubit Ortodoxia românească, găsind-o prielnică râvnei și setei sale de sfințenie.
Renumele de astăzi al starețului nemțean cu viață sfântă este o consecință a tăriei monahismului românesc în secolul al XVIII-lea, marcat și de o semnificativă emigrație monahală ruso-ucraineană produsă în urma reformelor lui Petru cel Mare în Rusia și a persecuțiilor uniate în Ucraina, rămasă sub stăpânirea poloneză. Un reprezentant de seamă al acestei pribegii de la începutul secolului al XVIII-lea a fost starețul Vasile de la Poiana Mărului; părăsind munții Moșenski, unde se călugărise, s-a stabilit în Țara Românească, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brâncoveanu și a Mitropolitului Antim Ivireanul, deci în perioada apogeului vieții bisericești și culturale a Țării Românești. A trecut la cele veșnice în 1767, după ce își formase un vrednic ucenic, Paisie Velicicovski, ucrainean din Poltava, venit în țările române în căutarea unei vieți duhovnicești autentice. Tocmai nivelul înalt al vieții monahale de aici l-a determinat pe tânărul Platon-Paisie să rămână pe pământ românesc, în 1742 altoindu-se în trunchiul viguros și plin de sevă al monahismului din țara noastră de la mijlocul secolului al XVIII-lea; aici va genera curentul numit mai târziu paisianism.
La sosire, în 1742, el a găsit în țara sa adoptivă o tradiție de cărturărie neîntreruptă, instituții culturale precum Academiile Domnești, frecventate de studioși din tot sud-estul Europei, mulți trăitori duhovnicești care făcuseră să ardă, cu lumina celei mai curate tradiții bizantine, flacăra spiritualității ortodoxe, întreținută de untdelemnul culturii patristice.
Se cerea însă un om inspirat și binecuvântat de Duhul Sfânt, care să dea tuturor acestora puterea unui fenomen de iradiere universală. Lipsea marele animator pe măsura secolului „luminilor”. Acest om providențial s-a numit Paisie Velicicovski.
Ceea ce el a realizat a fost sinteza. Paradoxal, geniul său nu a constat în originalitate. El însuși nu a pretins niciodată altceva decât reintroducerea principiilor autentice ale doctrinei patristice răsăritene tradiționale în viața monahală. A continuat mișcarea de reînnoire a vieții monahale din secolul al XVIII-lea din sânul Bisericii Ortodoxe românești, de reașezare a ei, în spiritul tradiției athonite, pe baza unei mai bune cunoașteri a scrierilor patristice și post-patristice și a punerii riguroase în practică a canoanelor ascetice. Starețul Paisie nu a fost un scriitor bisericesc în sensul propriu al cuvântului, ci un înfăptuitor practic, creatorul unei frății monahale multilaterale și al unei școli de copiști și traducători ai Sfinților Părinți. Părintele Luminilor l-a hăruit pe Starețul cu viață îmbunătățită al lavrei nemțene cu un dar aparte: de a țese, din diversele fire ale tradițiilor spirituale răsăritene și rusești, un edificiu statornic.
Elevul „Academiei movilene” din Kiev, chiar fără să fi acordat prea multă râvnă studiilor, a pornit totuși dintr-o instituție creată de marele ierarh de origine română Petru Movilă, tocmai spre a sădi râvna pentru cultură. Prin urmare, Paisie a fost omul providențial care a creat sinteza a patru mari tradiții ortodoxe: a Ucrainei sale natale, a celei rusești, de la Nil Sorski până la Vasile de la Poiana Mărului, a celei românești și a celei athonite. Toate așezate pe temelia de granit a sfintei și marii Predanii Ortodoxe, cuprinsă în tezaurul cugetării patristice și a marilor scriitori bizantini din epoca post-patristică.
Cuviosul Paisie a rechemat la o nouă viață moștenirea patristică și spiritualitatea bizantină în întregimea ei, printr-o uriașă muncă de traduceri concomitente în două limbi: în română și slavo-rusă. Geniul Sfântului Paisie a constat în capacitatea de racordare a acestei tradiții – printr-o uriașă muncă filologică și editorială – la nevoile urgente de viață duhovnicească ale oamenilor din vremea sa. Ceea ce i-a uimit pe contemporani și i-a făcut pe sute de oameni să alerge spre Cuviosul Paisie, stârnind sute de vocații monahale și adunându-le în jurul său, a fost puterea personală a starețului, capacitatea de a-i face pe cei din preajma lui să se simtă ostașii fericiți ai unei lupte sfinte pentru propria regenerare și înălțare spre Dumnezeu, dar și a semenilor.
În secolul „luminilor”, Paisie Velicicovski a reaprins la poalele Carpaților un alt gen de „lumini”: ale Ortodoxiei, ale tradiției patristice și bizantine transformate în lucrarea vie asupra oamenilor. A reușit să reînvie mișcarea isihastă, ca în secolul al XIV-lea, cu diferența că acum el trăia în plin „Secol al lui Voltaire”. A reînviat puterea dătătoare de viață a duhului Ortodoxiei, spre a rodi ca odinioară.
Deși nu a săvârșit vindecări miraculoase, Sfântul Paisie a pus începutul unei minunate tămăduiri a lumii, pentru care s-a străduit să pregătească o autentică farmacie duhovnicească.
(Ziarul Lumina)