Sfântul Mucenic Nichita (Romanul) († 372)

Al doilea mucenic, cu numele Nichita, adică „Biruitorul”, care a pătimit martiriul de la goți în anul 372 pe pământul țării noastre, după Sfântul Mucenic Sava, este Sfântul Mare Mucenic Nichita, numit uneori „Romanul”, alteori „Daco-romanul”. Acest venerabil mucenic era de neam grec după părinți, din aceeași patrie cu Sfântul Apostol Pavel, adică Cilicia din Asia Mică. Părinții săi au fost aduși de goți și colonizați în Dacia, după anul 258.
Fericitul Nichita s-a născut într-un sat din Câmpia Dunării (poate Valea Argeșului), la începutul secolului IV, și a învățat tainele credinței în Hristos de la Episcopul Teofil al Sciției și Goției (Daciei). Călugărindu-se la una dintre mănăstirile din sudul Dunării sau poate în Munții Buzăului, unde era o mică așezare monahală cunoscută, tânărul ostaș al lui Hristos, Nichita, a fost hirotonit preot de același Teofil și ajunge prezbiter misionar prin sate, catehizând și botezând mulți daco-romani și goți.
Văzând mai-marii goților credința și biruința lui asupra păgânilor și pornindu-se marea persecuție a lui Athanaric împotriva creștinilor, din anul 372, Fericitul Nichita a fost prins de ostași în biserică, pe când slujea, și ars de viu în fața sfântului altar, după obiceiul goților, în ziua de 15 septembrie. Vina lui era că îndemna pe creștini să nu jertfească unui idol al goților, pe care îl purtau într-o căruță, prin sate.
Sfintele sale moaște, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de creștini și cinstite cu mare evlavie. Apoi, în anul 451 au fost duse în patria sa străbună, Cilicia, și așezate într-o biserică din orașul Mopsuestia, cinstindu-se ca „mare mucenic” în toată Biserica creștină.
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 25)