Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Din puținele mărturii despre Sfântul Gheorghe, confirmate în general de către aghiografi, reiese că s-a născut în Capadocia, într-o familie nobilă, pe la sfârșitul secolului al III-lea. Sfântul Simeon Metafrastul spune că părinții lui erau creștini.
Tatăl Sfântului Gheorghe a murit de tânăr; din această cauză s-a întors, împreună cu mama sa, în orașul natal, Diospolis – Lydda (astăzi Lod), în Palestina, unde familia avea importante proprietăți. Aici, mama sa s-a îngrijit să-i ofere o educație aleasă.
Tânărul Gheorghe a urmat cariera tatălui său, intrând în armata imperială. Grație comportamentului și inteligenței sale a fost avansat – la numai 30 ani – la rangul de tribun, rang echivalent gradului de colonel, iar mai apoi la rangul de comite, echivalent cu titlul de conte.
Persecuțiile inițiate în timpul lui Dioclețian au fost continuate de Galeriu (305-311), autorul moral al edictelor lui Dioclețian și Liciniu (308-324). În acest context, Sfântul Gheorghe a ales să își mărturisească public credința, motiv pentru care a fost întemnițat și supus diferitelor torturi, în încercarea de a-l determina să apostazieze de la credința în Hristos. Dintre torturile practicate în acea vreme de persecutori amintim lovirile cu sulița, așezarea unor lespezi de piatră pe piept, trasul pe roată, aruncarea în groapa cu var, încălțarea cu sandale prevăzute în tălpi cu cuie, bătăi cu vine de bou ș.a.
Răbdarea și seninătatea cu care a îndurat chinurile Sfântul Gheorghe i-au determinat pe unii dintre cei din jurul său – chiar dintre chinuitori – să adere la Creștinism. Tradiția consemnează o minune săvârșită de Sfântul Gheorghe în timpul întemnițării sale. Se spune că sfântul, atingându-se de trupul unui deținut ce murise în celula sa, l-a înviat. Nu se știe cât de veridică este această minune, însă, dacă ea nu ar conține un strop de adevăr, suntem încredințați că nu ar fi fost reținută. Este știut faptul că Alexandra, soția împăratului Dioclețian, auzind despre această minune, s-a botezat, contrar voinței soțului ei.
Ani în șir a insistat împăratul să o convingă să renunțe la Creștinism, însă ea nu a cedat insistențelor. Așa se face că după mai mulți ani de refuz, în anul 315 Liciniu a condamnat-o la moarte prin decapitare.
În Viața Sfântului Teodor Sicheotul se spune că acesta a slujit mult timp într-un paraclis închinat Sfântului Gheorghe și că avea o mare evlavie față de acest mucenic, evlavie pe care a insuflat-o și împăratului Mauritius în momentul în care i-a prezis urcarea pe tronul Bizanțului. O altă biserică din Constantinopol cu hramul „Sfântul Gheorghe”, numită Mangan, în jurul căreia s-a dezvoltat o mănăstire, a dat al doilea nume al strâmtorii Dardanele, și anume „Brațul Sfântului Gheorghe”.
Punctul central al cultului Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este legat de biserica din Diospolis – Lydda în care erau adăpostite moaștele sale, conform mărturiilor pelerinilor Teodosius, Antoninus și Arculfus care au vizitat-o între secolele VI-VIII.
Deși s-a încercat identificarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cu Gheorghe de Capadocia, episcopul arian al Alexandriei și oponentul Sfântului Atanasie cel Mare, martirizat în timpul lui Iulian Apostatul (360-363), această ipoteză este contrazisă de vechimea cultului Sfântului Gheorghe în Palestina.
Mijlocirea Sfântului Gheorghe era cerută în special cu prilejul bătăliilor de către soldați și conducători, mai ales că Sfântul Gheorghe se distinsese – la rândul său – prin numeroase acte de vitejie. Istoricii bizantini consemnează mai multe bătălii câștigate și numeroase minuni săvârșite prin invocarea numelui lui, ceea ce a contribuit la răspândirea cultului sfântului. Nu este de mirare că i s-au dedicat numeroase biserici în Răsărit și Apus. Cel mai mare ecou l-au avut – se pare – victoriile repurtate de cruciații lui Godefroy de Bouillon împotriva saracinilor, între anii 1098-1099, pentru recuperarea Antiohiei și a Ierusalimului.
Legenda Aurea – Legenda de Aur – scrisă de Jacobus de Voragine (1230-1298), viitor cardinal de Genoa, și tipărită în 1488 de Anton Koberger, cea mai populară și mai răspândită carte religioasă din Evul Mediu, a contribuit la popularizarea cultului Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în rândul credincioșilor. Autorul a scris cartea sub forma unei culegeri de vieți de sfinți, așezate în ordinea calendarului bisericesc, pe care le-a îmbogățit cu multe elemente mitologice.
Se pare că lui i se datorează răspândirea legendei despre lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul din cetatea Sylene. Balaurul este întruchiparea răului, fiind similar dragonului european sau hidrei grecești. Povestirile despre sfinți – care s-au întâlnit și s-au luptat cu diferite fiare, mai ales balauri – sunt destul de comune în aghiografia creștină.
Mulți cercetători văd simbolizată în zdrobirea balaurului victoria repurtată de Creștinism asupra păgânismului. Această idee este întărită de motivul jertfelor umane; nu de puține ori persecutorii au aruncat creștinii în arenele romane, dându-i hrană animalelor. Și realitatea convertirilor spontane este redată prin uciderea balaurului.
Mai puțin cunoscut este însă faptul că Eusebius notează în Viața lui Constantin că împăratul a pus să fie pictat în vestibulul palatului său din Constantinopol motivul cavalerului – împodobit cu semnul crucii pe cap – omorând balaurul, motiv ce se regăsește și pe monedele emise în timpul domniei sale. Din această cauză, nu poate fi negat substratul mitologic, precreștin, al acestei legende, întâlnit în folclorul tuturor popoarelor.
Contestatarii existenței reale a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe l-au considerat o simplă „creștinare” a mitului grecesc al lui Perseu, fiul lui Zeus și învingătorul Meduzei otrăvitoare. Cea mai timpurie reprezentare a acestei legende – al cărei erou este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – datează de la începutul secolului al XI-lea, fiind descoperită în Capadocia, iar prima consemnare literară se găsește într-un manuscris georgian din același secol.
Imaginea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe doborând balaurul a fost reprezentată și pe steagul Voievodatului Moldovei, încă din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, care avea o evlavie deosebită față de acest sfânt militar, așa cum se poate vedea pe steagul dăruit de acesta Mănăstirii Zografu din Sfântul Munte, păstrat astăzi în Muzeul Național de Istorie a României.
În primele icoane, mozaicuri și fresce, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este cel mai adesea reprezentat purtând armura specifică timpului – cea romană sau bizantină. După căderea Constantinopolului și asocierea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ordinelor cavalerești, a început să fie pictat călare pe un cal alb. Din aceeași perioadă datează și asocierea sa – în icoane – cu Sfântul Dimitrie, pictat călare pe un cal roib. În unele icoane Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este reprezentat omorând cu o lance un dragon, aflat la picioarele calului său.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este și ocrotitorul Armatei Române, ziua Armatei coincizând cu ziua de pomenire a acestui Mare Sfânt, respectiv în ziua de 23 aprilie.