Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Din puținele mărturii despre Sfântul Gheorghe, confirmate în general de către aghiografi, reiese că s-a născut în Capadocia, într-o familie nobilă, pe la sfârșitul secolului al III-lea. Sfântul Simeon Metafrastul spune că părinții lui erau creștini.
Tatăl Sfântului Gheorghe a murit de tânăr; din această cauză s-a întors, împreună cu mama sa, în orașul natal, Diospolis – Lydda (astăzi Lod), în Palestina, unde familia avea importante proprietăți. Aici, mama sa s-a îngrijit să-i ofere o educație aleasă.
Tânărul Gheorghe a urmat cariera tatălui său, intrând în armata imperială. Grație comportamentului și inteligenței sale a fost avansat – la numai 30 ani – la rangul de tribun, rang echivalent gradului de colonel, iar mai apoi la rangul de comite, echivalent cu titlul de conte.
Persecuțiile inițiate în timpul lui Dioclețian au fost continuate de Galeriu (305-311), autorul moral al edictelor lui Dioclețian și Liciniu (308-324). În acest context, Sfântul Gheorghe a ales să își mărturisească public credința, motiv pentru care a fost întemnițat și supus diferitelor torturi, în încercarea de a-l determina să apostazieze de la credința în Hristos. Dintre torturile practicate în acea vreme de persecutori amintim lovirile cu sulița, așezarea unor lespezi de piatră pe piept, trasul pe roată, aruncarea în groapa cu var, încălțarea cu sandale prevăzute în tălpi cu cuie, bătăi cu vine de bou ș.a.
Răbdarea și seninătatea cu care a îndurat chinurile Sfântul Gheorghe i-au determinat pe unii dintre cei din jurul său – chiar dintre chinuitori – să adere la Creștinism. Tradiția consemnează o minune săvârșită de Sfântul Gheorghe în timpul întemnițării sale. Se spune că sfântul, atingându-se de trupul unui deținut ce murise în celula sa, l-a înviat. Nu se știe cât de veridică este această minune, însă, dacă ea nu ar conține un strop de adevăr, suntem încredințați că nu ar fi fost reținută. Este știut faptul că Alexandra, soția împăratului Dioclețian, auzind despre această minune, s-a botezat, contrar voinței soțului ei.
Ani în șir a insistat împăratul să o convingă să renunțe la Creștinism, însă ea nu a cedat insistențelor. Așa se face că după mai mulți ani de refuz, în anul 315 Liciniu a condamnat-o la moarte prin decapitare.
Unele mărturii aghiografice spun că tot atunci i s-a tăiat capul și Sfântului Gheorghe. Alte surse plasează martiriul Sfântului Gheorghe în cetatea Nicomidia, pornind de la două mențiuni istorice. Astfel, atât Lactanțiu, în Despre moartea persecutorilor, cât și Eusebiu, în Istoria bisericească (VIII, 5), amintesc că după ce s-a afișat în piața publică din Nicomidia textul edictului de persecuție, un tânăr nobil, cinstit de locuitori, a rupt pergamentul pe care era scris și l-a călcat în picioare. Acest tânăr a fost identificat de unii cu Sfântul Gheorghe.
Faptul că Eusebiu nu amintește despre procesul și martiriul unui creștin cu numele Gheorghe din Diospolis în lucrarea sa Martirii din Palestina – scrisă în 311 și revizuită în 313 – și nici Martirologiul sirian (secolul al V-lea) sau Martirologiul ieronimian (secolul al VI-lea) nu îl menționează ar indica fie că Sfântul Gheorghe nu a murit în timpul marii persecuții inițiate de Dioclețian, fie că încă nu era suficient de răspândit cultul său.
În afara palimpsestului datat în secolul al V-lea, un oarecare Teodosie, în topografia sa despre Țara Sfântă, – alcătuită în timpul împăratului Anastasie I (491-518) –, menționează existența unui altar dedicat Sfântului Gheorghe în orașul Diospolis – Lydda, ridicat pe locul în care a fost martirizat și înmormântat. Cea mai veche mărturie epigrafică o constituie o inscripție în limba greacă, descoperită la Zorava sau Ezra, în provincia romană Arabia, și datând din anul 515.
Inscripția din Sakkaia – oraș numit și Maxianopolis – înregistrează construcția Bisericii „Sfântul Gheorghe” de către un anume episcop Tiberinus, în anul 263. Însă numărarea anilor în acest oraș pornea de la anul 286 d.Hr., anul proclamării lui Herculius Maximianus ca cezar, astfel încât anul construcției bisericii este de fapt 549 d.Hr.
O altă inscripție cu numele Sfântului Gheorghe a fost descoperită într-un mic templu în Cezareea Eitha, tot în Arabia; aceasta datează din anul 535. Cel mai probabil, cultul Sfântului Gheorghe s-a dezvoltat în prima jumătate a secolului al IV-lea în zonele apropiate cetății Diospolis – Lydda, iradiind apoi în întreg spațiul creștin.
Pe la mijlocul secolului al VI-lea, împăratul Iustinian cel Mare a ridicat o nouă biserică închinată Sfântului Gheorghe la Bizanes, în Armenia Mică. Împăratul Mauritius a ctitorit și el o biserică în Constantinopol în cinstea Sfântului Gheorghe.
În Viața Sfântului Teodor Sicheotul se spune că acesta a slujit mult timp într-un paraclis închinat Sfântului Gheorghe și că avea o mare evlavie față de acest mucenic, evlavie pe care a insuflat-o și împăratului Mauritius în momentul în care i-a prezis urcarea pe tronul Bizanțului. O altă biserică din Constantinopol cu hramul „Sfântul Gheorghe”, numită Mangan, în jurul căreia s-a dezvoltat o mănăstire, a dat al doilea nume al strâmtorii Dardanele, și anume „Brațul Sfântului Gheorghe”.
Punctul central al cultului Sfântului Mare Mucenic Gheorghe este legat de biserica din Diospolis – Lydda în care erau adăpostite moaștele sale, conform mărturiilor pelerinilor Teodosius, Antoninus și Arculfus care au vizitat-o între secolele VI-VIII.
Deși s-a încercat identificarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cu Gheorghe de Capadocia, episcopul arian al Alexandriei și oponentul Sfântului Atanasie cel Mare, martirizat în timpul lui Iulian Apostatul (360-363), această ipoteză este contrazisă de vechimea cultului Sfântului Gheorghe în Palestina.
Mijlocirea Sfântului Gheorghe era cerută în special cu prilejul bătăliilor de către soldați și conducători, mai ales că Sfântul Gheorghe se distinsese – la rândul său – prin numeroase acte de vitejie. Istoricii bizantini consemnează mai multe bătălii câștigate și numeroase minuni săvârșite prin invocarea numelui lui, ceea ce a contribuit la răspândirea cultului sfântului. Nu este de mirare că i s-au dedicat numeroase biserici în Răsărit și Apus. Cel mai mare ecou l-au avut – se pare – victoriile repurtate de cruciații lui Godefroy de Bouillon împotriva saracinilor, între anii 1098-1099, pentru recuperarea Antiohiei și a Ierusalimului.
Imaginea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe doborând balaurul a fost reprezentată și pe steagul Voievodatului Moldovei, încă din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, care avea o evlavie deosebită față de acest sfânt militar, așa cum se poate vedea pe steagul dăruit de acesta Mănăstirii Zografu din Sfântul Munte, păstrat astăzi în Muzeul Național de Istorie a României.
În primele icoane, mozaicuri și fresce, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este cel mai adesea reprezentat purtând armura specifică timpului – cea romană sau bizantină. După căderea Constantinopolului și asocierea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ordinelor cavalerești, a început să fie pictat călare pe un cal alb. Din aceeași perioadă datează și asocierea sa – în icoane – cu Sfântul Dimitrie, pictat călare pe un cal roib. În unele icoane Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este reprezentat omorând cu o lance un dragon, aflat la picioarele calului său.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este și ocrotitorul Armatei Române, ziua Armatei coincizând cu ziua de pomenire a acestui Mare Sfânt, respectiv în ziua de 23 aprilie.