Sfântul Marcelin – drumul de la cădere la sfințenie

Cea mai cunoscută icoană a căderii o știm cu toții – întreita lepădare a Sfântului Apostol Petru. Căderea lui a fost gravă, pentru că mărturisise cu puțin înainte de a se lepăda: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” și: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Matei 16,16). Doar peste câteva momente, același bărbat a spus în curtea marelui preot: „Nu-L cunosc!” și a întărit aceste cuvinte, blestemându-se. Ne-am putea întreba: cum este posibil așa ceva? Cum poate ajunge un credincios care depune în prezența altor ucenici o mărturie atât de frumoasă, la așa o lepădare?
Istoria bisericii ne mai prezintă și alte icoane ale căderii din credință. În plină epocă a persecuțiilor, un om care cunoscuse ascensiunea până în demnitatea de episcop al Romei, considerat a fi îmbunătățit în viața duhovnicească, a aflat amărăciunea căderii. Este vorba despre Sfântul Marcelin, pomenit de către întreaga creștinătate în ziua de 7 iunie.
Așa cum ne arată și Viețile Episcopilor Romei, Marcelin a fost episcop după Sfântul Gaius, pe vremea împăraților Dioclețian și Maximian. Atunci când comunitatea creștină se aduna în catacombe și în cimitirele părăsite, a fost prins și episcopul Marcelin: „A fost adus la cercetare înaintea lui Dioclețian. Episcopul s-a temut de cumplitele munci și a pus tămâie pe idolescul altar și a jertfit în capiștea Vestei și a Isidei. Iar împăratul, dându-i lui cinste pentru aceea, l-a îmbrăcat într-o haină de mare preț si l-a numit prieten al lui”.
Fericirea că și-a salvat viața nu a durat foarte mult. Firicelul de conștiință ori poate momentul în care a trebuit să se uite în ochii credincioșilor adunați la dumnezeiasca Euharistie l-au făcut să regrete clipa în care a preferat viața, haina de preț și prietenia împăratului. „Deci întorcându-se Marcelin la casa sa, se tânguia și plângea cu amar, precum odinioară se tânguia și Sfântul Apostol Petru, când s-a lepădat de Hristos. Și se osândea singur pe sine și de sine se rușina, ca cel ce pe mulți alții i-a întărit întru credință, iar el însuși a căzut cu cumplita cădere. Deci, din această pricină, suferea cu inima negrăit”.
Judecat de către propria conștiință, episcopul Marcelin a ajuns și la judecata soborului episcopilor. Adunați în sudul Italiei, 180 de episcopi și preoți au cercetat cazul apostaziei episcopului Romei. „Marcelin, îmbrăcându-se în sac de păr și cu cenușă presărându-se pe sine, cu inima sfărâmată a intrat în sobor la părinți, și stând ca un osândit înaintea lor, și-a mărturisit păcatul. Iar ei au grăit: Singur cu gura ta judecă-te pe tine! Deci Marcelin a hotărât împotriva sa o judecată, zicând: Străină de mine să fie treapta cea sfințită, de care nu sunt vrednic. Deci, după moartea mea, trupul meu să nu se dea obișnuitei îngropări, ci să fie lepădat câinilor spre mâncare; iar cel ce va îndrăzni să-l îngroape pe el, acela să fie blestemat.”
După judecata sinodului, Marcelin s-a întors la Roma. A lăsat cele ale episcopiei, trăind cu un om de rând. Simplitatea nu i-a fost suficientă ca să-i liniștească sufletul. Împovărat de fapta lepădării de credință, Marcelin s-a prezentat în fața împăratului Dioclețian: „Luând haina cea de mult preț pe care i-o dăduse împăratul, a alergat la el și a aruncat haina înaintea lui, ocărându-l pe el și blestemând zeii lui, iar pe sine mărturisindu-se plângând că a greșit amarnic. Iar împăratul, umplându-se de mânie, l-a dat la muncire, apoi l-a osândit la moarte. Astfel, fericitul Marcelin a fost dus la tăiere afară din cetate, împreună cu trei credincioși: Claudie, Chirin și Antonin”.
Chemarea sufletului său a fost spre sfințenie. Un drum de la demnitatea episcopală, trecut prin iadul căderii și al lepădării de credință, spre cărarea sfințeniei. Sfântul Marcelin, episcopul Romei, ne-a rămas exemplu peste veacuri pentru a ne mărturisi că există speranță – atunci când credem că totul s-a sfârșit. Recunoașterea greșelii, smerirea în fața lui Dumnezeu și a semenilor ne pot reașeza în bucuria vieții. A vieții de zi cu zi, dar în Viața cea Veșnică!
(Nicolae Pintilie, sursa: Doxologia.ro)