Sfântul Luca, evanghelistul pildelor

„Deoarece mulți s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ți le scriu pe rând, ca să te încredințezi despre temeinicia învățăturii pe care ai primit-o“ (Lc. 1, 1-4).
În prologul Evangheliei sale, Sfântul Evanghelist Luca a mărturisit un lucru uimitor: au mai fost și alți oameni care au încercat să scrie câte ceva despre viața și activitatea Mântuitorului, dar aceste scrieri nu au reușit să supraviețuiască. Dumnezeu a hotărât să existe patru Evanghelii, iar două să fie scrise de apostolii cei mai apropiați și celelalte două de reprezentanți dintre cei 70 de ucenici.
Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Evanghelist Luca în fiecare an, în data de 18 octombrie. Știm că Sfântul Evanghelist Luca s-a născut în Antiohia Siriei, căpătând o educație polivalentă. Spunem asta pentru că a fost atât doctor, cât și pictor iscusit, posedând totodată și cunoștințe temeinice de filosofie. Nu știm cum a reușit să Îl cunoască pe Mântuitorul, dar, fără îndoială, nu a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a fi convins că trebuie să Îl urmeze. Numele său nu este menționat de ceilalți evangheliști, această practică fiind, oricum, foarte rară pe parcursul tuturor celor patru Evanghelii. Majoritatea comentatorilor Sfintei Scripturi afirmă că Sfântul Apostol Luca este același cu personajul menționat în ultimul capitol al Evangheliei sale. După Învierea Mântuitorului, Sfântul Apostol Luca a fost părtaș la propovăduirea Sfântului Apostol Pavel, care îl menționează în epistolele sale. Astfel, în finalul Epistolei către Coloseni, este scris: „Vă îmbrățișează Luca, doctorul cel iubit“ (Col. 4, 14), iar în a doua Epistolă către Timotei, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Numai Luca este cu mine“ (II Tim. 4, 11). Aceste citate ne confirmă faptul că Sfântul Luca nu a fost doar un însoțitor pentru Sfântul Apostol Pavel, ci un ajutor de nădejde. În momentul în care a rămas singur slujitor împreună cu Apostolul Neamurilor, el nu l-a părăsit pe acesta și nu a plecat într-o misiune separată. Fidelitatea și dragostea sa au fost mărturisite în doar câteva cuvinte de Sfântul Pavel, cuvinte care denotă însă prețuirea acestuia pentru el.
Doctorul propovăduitor
Locurile în care a propovăduit Sfântul Luca au cuprins un teritoriu destul de vast. Fiind un bun cunoscător al limbii grecești, a ales să facă misiune atât la Roma, cât și în Grecia și Egipt. Cetățile Tebaida de sus și Lidia au fost doar două dintre locurile propovăduirii sale. Se pare că, în ciuda persecuțiilor pe care le-a avut de înfruntat, nu s-a sfârșit prin moarte mucenicească, ci a trecut la cele veșnice în jurul vârstei de 80 de ani. Deși pare că a propovăduit în puține locuri comparativ cu ceilalți apostoli, Sfântul Apostol Luca a lăsat două comori inestimabile creștinismului: una dintre cele patru Evanghelii și cartea Faptele Apostolilor. Aceste două scrieri reprezintă un inepuizabil izvor despre viața și învățătura Mântuitorului Hristos, dar și despre misiunea apostolilor și viața Bisericii primare. Cartea Faptele Apostolilor reprezintă descrierea modalității primare de existență a Bisericii. Ambele creații sunt adresate unui dregător pe nume Teofil, probabil prozelit roman trecut la creștinism sau care dorea să facă acest lucru în viitorul apropiat.
Unicitatea scrierilor și dilema tripticului
Evanghelia Sfântului Luca se remarcă prin bogăția de pilde și parabole notate, reușind să fie cea mai completă din acest punct de vedere. Nici mai mult, nici mai puțin de 33 de parabole împodobesc Evanghelia Sfântului Luca. Unii comentatori afirmă că Sfântul Apostol Luca ar fi, de fapt, autorul real al Epistolelor către Timotei și Tit, atribuite Sfântului Apostol Pavel. Cu toate acestea, argumentul central care susține această afirmație nu este prea puternic. Doar limbajul și câteva idei oarecum nelalocul lor în formulare nu sunt suficiente pentru a clătina paternitatea Apostolului Pavel. Este drept că, astfel, ar rezulta un triptic interesant: Sfânta Evanghelie – Faptele Apostolilor – Epistole Pastorale. Nu putem însă să susținem această părere, dar îi putem admira o anumită consistență ipotetică.
Pictarea primei icoane
„Se spune despre dânsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtând în brațe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi, a zugrăvit și alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine și al meu să fie cu icoanele acestea“. Sfântul Luca a mai zugrăvit pe lemn și chipurile sfinților și marilor Apostoli Petru și Pavel, și de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun și preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui și a tuturor sfinților, pentru împodobirea Bisericii și spre mântuirea credincioșilor, celor ce cu dreaptă credința cinstesc sfintele icoane“ (Viețile Sfinților pe Octombrie, p. 228). Sfânta Tradiție consemnează astfel drept prim iconograf pe Sfântul Evanghelist Luca. Atât icoana Maicii Domnului cu Pruncul, cât și prima icoană a unor sfinți, și anume Apostolii Petru și Pavel, au fost zugrăvite de el.
Minunile Sfântului Luca
Mormântul Sfântului Luca a fost descoperit încă de timpuriu de creștinii dreptmăritori. Se spune că în locul unde a fost îngropat ploua cu colirie, apă care vindeca bolile de ochi, aceasta fiind și o mărturie a meseriei pe care sfântul a exercitat-o în timpul vieții. Constanțiu, fiul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a fost cel care a adus moaștele Sfântului Evanghelist Luca la Constantinopol, unde au fost îngropate sub sfânta masă în biserica Sfinților Apostoli. Acolo mai erau îngropați și Sfinții Apostoli Andrei și Timotei.
Una dintre minunile săvârșite de Sfântul Luca s-a petrecut chiar în cursul procesiunii cu sfintele sale moaște din Constantinopol. Un famen al palatului imperial, pe nume Anatolie, zăcea grav bolnav, dar, auzind de aducerea moaștelor Sfântului, a făcut eforturi mari să ajungă și să se roage pentru vindecarea sa. Cu toate că avea dureri intense, Anatolie a ajuns lângă raclă și, atingându-se, s-a vindecat miraculos. Nu a plecat imediat, ci a rămas în continuare, mulțumind sfântului și fiind el însuși unul dintre cei care au dus pe umeri racla până la biserica unde au fost așezate.
Episodul de la Emaus (Lc. 24, 13-32)
Revenim la acest moment relatat de Sfântul Luca în încheierea Evangheliei sale, deoarece este singurul în care îl observăm drept protagonist principal. „Și iată, doi dintre ei mergeau în aceeași zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. Și aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. Și pe când vorbeau și se întrebau între ei, Iisus Însuși, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască. Și El a zis către ei: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru?“. Iar ei s-au oprit, cuprinși de întristare. Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: „Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?“. El le-a zis: „Care?“. Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor, cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri. Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar și niște femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineață la mormânt, și, negăsind Trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt și au găsit așa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut. Și El a zis către ei: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?“. Și începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Și s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: „Rămâi cu noi că este spre seară și s-a plecat ziua“. Și a intrat să rămână cu ei. Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut și El S-a făcut nevăzut de ei. Și au zis unul către altul: „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?“ (Lc. 24,13-32). Nu este nimic mai frumos decât această încheiere care rezumă în sine drept cuvânt esențial toată Evanghelia. Orice desăvârșire este o ardere a inimii, pentru că orice creștere duhovnicească este, în esență, o sporire a dragostei.
(Pr. Adrian Agachi , Ziarul Lumina)