Sfântul Ioanichie cel Mare – dreptmăritor al Sfintei Treimi

„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție!“. Cu toate că rostim des această scurtă rugăciune, cunoaștem destul de puține lucruri despre cel căruia îi este atribuită: Sfântul Ioanichie cel Mare.
Bitinia este orașul natal al Sfântului Ioanichie cel Mare. Numele părinților sunt Miritrichie și Anastasia. S-a născut în a doua jumătate a secolului al VIII-lea. Nu a beneficiat de o educație aleasă, nici măcar de una elementară, iar în copilărie s-a ocupat preponderent de creșterea vitelor. Observăm că a beneficiat mai mult de „cultura Duhului“ decât de cea lumească. Se ruga des, postea râvnitor, milostenia era nelipsită. Darul principal al Sfântului Ioanichie nu a constat niciodată în discursuri maiestuoase sau tâlcuiri filosofice, ci s-a manifestat preponderent în calitatea constantă a rugăciunii. Lucrul acesta este lesne observabil pe toată durata vieții sale.
Luptătorul nebiruit
Un amănunt neobișnuit al vieții Sfântului Ioanichie este lupta sa împotriva… icoanelor. În tinerețe a fost un iconoclast convins, militant pentru distrugerea sfintelor icoane. Nu este surprinzător acest fapt pentru că majoritatea persoanelor adepte ale iconoclasmului erau prezente în masa rurală a populației, lipsită de carte. Iconoclasmul a reușit să găsească adepți până și printre intelectualii Imperiului, ceea ce arată că natura argumentației sale părea plauzibilă tuturor. Sfântul Ioanichie a participat, fără îndoială, la câteva manifestații mai dure împotriva icoanelor. S-a lepădat de erezie în momentul în care un călugăr l-a admonestat în această privință. Nu intenția călugărului i-a schimbat părerea Sfântului Ioanichie, ci faptul că i-a spus pe nume, deși îl vedea pentru prima dată. Sfântul Ioanichie a renunțat la iconoclasm și a preferat să își manifeste zelul mai mult pe câmpul de bătălie decât în cadrul disputelor religioase. A fost un soldat remarcabil, slujind în armată o lungă perioadă de timp și reușind chiar să îi salveze viața împăratului într-o luptă cu bulgarii, petrecută la începutul secolului al IX-lea.
A viețuit în trei mănăstiri
După încheierea războiului cu bulgarii, Sfântul Ioanichie s-a retras din armată. Trecuseră 24 de ani de când fusese forțat de legile imperiale să intre în oaste. A decis să înceapă o nouă viață și a ales monahismul drept viitoarea sa cale de mântuire. În acest sens a petrecut câțiva ani în trei mănăstiri diferite. La Avgarov a învățat ascultarea în viața de obște, după sfatul egumenului care nu l-a lăsat să plece în pustie mai repede decât era necesar. La Utotelos a reușit să învețe să citească, dar din cauza prezenței multor mireni în mănăstire și a tulburărilor cauzate de aceștia și-a schimbat din nou locul. La Antidiu a învățat pe de rost treizeci de psalmi, păstrând o rânduială corectă de rugăciune. În cele din urmă, luând binecuvântare, s-a retras în pustie.
Pelerin în pustie
Până să ajungă la muntele Olimp, Sfântul Ioanichie a trecut prin multe pustietăți, nereușind să scape de insistențele altor monahi de a se stabili în apropiere de locul său de nevoință. La începutul vieții sale pustnicești a întâlnit alți doi monahi care își duceau de ani de zile existența în locuri singuratice și care i-au prevestit necazuri și boli pentru ultimii ani ai vieții. Totodată, i-au spus că Dumnezeu se va îngriji ca el să nu pățească nimic rău, iar ispitele să nu îl atingă. Sfântul Ioanichie s-a străduit să petreacă o perioadă cât mai lungă de timp în singurătate pentru a se acomoda cu greutățile existenței în pustie. Cu toate acestea nu a reușit să rămână ascuns prea mult timp. Venind într-o zi la o bisericuță pentru a se împărtăși cu Sfintele Taine, a fost recunoscut de un coleg de oaste. Acesta se minuna cum de a renunțat Sfântul la toate bogățiile împărătești și a ales viața singuratică. Sfântul Ioanichie a știut că este momentul să plece din nou, iar după multe peregrinări s-a stabilit mai întâi în Muntele Conturiului, iar apoi în Muntele Olimp.
Invidia confraților
De trei ori a fost Sfântul Ioanichie aproape de moarte din cauza invidiei altor monahi. Astfel, monahul Gurie a încercat să îl otrăvească, iar Sfântul Ioanichie a fost vindecat în mod minunat de Sfântul Mucenic Eustatie. De două ori era să fie ucis de un alt monah pe nume Epifanie, care a încercat să îl străpungă cu toiagul și i-a dat foc chiliei. În toate cele trei cazuri, Sfântul Ioanichie a fost salvat de Dumnezeu, prin aceasta împlinindu-se proorocia celor doi monahi pustnici pe care el i-a întâlnit la începutul vieții sale în singurătate. Nu se știe ce s-a întâmplat ulterior cu Gurie și Epifanie, dar este foarte probabil ca ei să fi fost alungați din obștile lor după aceste acte reprobabile.
Ajutor pentru patriarhul Metodie
În mijlocul disputelor iconoclaste, Sfântul Ioanichie cel Mare a decis că este momentul să intervină. Precizam anterior că în tinerețe fusese un fervent iconoclast, dar apoi se retrăsese din calea acestui conflict, luând partea iconodulilor în mod discret. La sfârșitul vieții a simțit că este necesar să intervină și a susținut foarte clar direcția ortodoxă în privința cinstirii icoanelor. A fost unul dintre susținătorii patriarhului Metodie, cel care a inițiat împreună cu împărăteasa Teodora restabilirea cinstirii sfintelor icoane. Prin scrisorile trimise patriarhului Metodie și chiar prin prezența în Sinodul care a proclamat dogmele corecte, Sfântul Ioanichie s-a dovedit un sprijin necesar în această dispută greu de lămurit.
Invizibilitate și ridicare în văzduh
Sunt multe lucruri care ni se par imposibile, cum ar fi spre exemplu levitația sau capacitatea de a deveni invizibil. Ni se spune foarte clar că Sfântul Ioanichie se ridica de la pământ în vremea rugăciunii, o mențiune întâlnită și în viața Sfintei Maria Egipteanca. Ceea ce este cu adevărat deosebit este darul invizibilității, despre care avem menționat următorul eveniment în viața sa. „Odinioară, au venit niște frați de departe, vrând să vadă fața cea cu sfântă cuviință a cinstitului și de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceștia, venind, ședeau lângă biserica ce se zidea, așteptând acolo venirea cuviosului părinte, pe care doreau să-l vadă. Și a venit Cuviosul Ioanichie vrând să vadă de se zidește biserica după forma cea dată de dânsul. El a stat înaintea fraților care veniseră la dânsul, luând seama la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă. După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearătându-se pe sine celor care veniseră și așteptau cu osârdie sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce viețuiau aproape de el, cu numele Ioan, înțelegând lucrul ce se făcuse, a zis către dânsul: «Părinte, nu se cădea ca frații care s-au ostenit pentru tine atâta cale să se întoarcă mâhniți, fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta și atinge inima». Iar Sfântul, lăudând osteneala și osârdia fraților acelora, a început a se ruga pentru dânșii. Apoi, după rugăciune, întorcându-se către Ioan, a zis: «Frate, noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voiește pentru noi, acestea le și face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă frații care veniseră, apoi chiar de m-aș fi ascuns de dânșii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci așa a voit Dumnezeu»“ (Viețile Sfinților pe luna noiembrie, p. 50).
Trecerea la cele veșnice
În jurul anului 846, Sfântul Ioanichie cel Mare a trecut la cele veșnice. O viață plină de strădanii se încheia, iar alta în Lumina cea neînserată începea pentru el. Iar mai presus de toate, moștenirea sa cea mai frumoasă se poate auzi și astăzi rostită împreună de oștile cerești și de oameni în slujbele bisericești: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ție!“.
(sursa: Ziarul Lumina)