Sfântul Ioan Evanghelistul – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan îi sunt dedicate două zile de prăznuire liturgică: 26 septembrie, când Biserica prăznuiește adormirea sa, și 8 mai, când, în fiecare an, mormântul său emană o pulbere tămăduitoare, numită mană.
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan s-a născut în Galileea. Sfânta Scriptură spune că era fiul lui Zevedeu. Mama sa se numea Salomeea și era fiica lui Iosif, logodnicul Mariei. Potrivit Tradiției, Iosif a avut patru fii: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda și pe Iosif, și trei fiice: pe Ester, pe Marta și pe Salomeea. Când Scriptura vorbește despre frații lui Iisus, dincolo de uzanța cuvântului, de fapt se referă la copiii lui Iosif.
Provenea dintr-o familie de oameni înstăriți; tatăl său, pescar de profesie, avea „slujitori plătiți” (Marcu 1, 20), iar mama sa a fost una din femeile „care le slujeau din avutul lor” (Luca 8, 3).
Ioan a fost – conform Sfintei Scripturi – fratele mai mic al lui Iacov. În toate locurile în care sunt menționați, ordinea este Iacov și Ioan – primul la evrei, cum este și firesc, este și cel mai mare. Cei doi făceau parte din partidul zeloților. Era un partid revoluționar antiroman. Datorită comportamentului lor temperamental – erau iuți la fire (cf. Luca9, 54) – au primit numele „boanerghes”, „fiii tunetului” (Marcu 3, 17).
Nu a absolvit vreo școală înaltă; e posibil să se fi limitat doar la o școală de rând, pe care o frecventau copiii celor mai înstăriți. În Faptele Apostolilor se spune despre Petru și Ioan că „erau oameni fără carte și simpli” (4, 13). Asta nu înseamnă că nu știau să scrie și să citească. Nicidecum!
De profesie, Ioan era pescar, ca și tatăl său. O profesie destul de des întâlnită în Galileea. Din fire era un om pragmatic, însă orele îndelungate petrecute pe mare îi ofereau suficiente prilejuri de meditație. Știm că mai târziu, încurajat și de mama lui, împreună cu Iacov, fratele său, I-au cerut lui Iisus să le ofere poziții privilegiate în împărăția Sa (Marcu 10, 37).
Mai înainte de a fi chemat la apostolat, el a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul, împreună cu Andrei, cu Petru și cu alții (Ioan 1, 35-37). De altfel, Ioan Botezătorul este cel care i-a îndrumat către Iisus. Cunoscându-L pe Hristos, Îl însoțesc pe drumul de întoarcere de la Ierusalim și participă la nunta din Cana Galileei, devenind martorii primei Sale minuni (Ioan 2, 1-2). Rămân cu Hristos doar pentru scurt timp, căci au revenit la vechea ocupație.
Ioan a fost definitiv chemat la apostolat în aceeași zi în care au fost chemați Petru și Andrei, cu prilejul primei pescuiri minunate: „Și mergând puțin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui. Și ei erau în corabie, dregându-și mrejele.” (Marcu 1, 19-20). Sau: „Și de acolo, mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El.” (Matei, 4 21-22). Deci aderarea lor a fost neîntârziată, spune Scriptura: „îndată”.
În trei ocazii speciale, Ioan este menționat, alături de Iacov și Petru, ca făcând parte din grupul preferat de Iisus: la învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, 37; Luca 8, 51), la Schimbarea la Față (Matei 17, 1; Marcu 9, 2; Luca 9, 28) și în Grădina Ghetsimani (Matei 26, 37; Marcu 14, 33). Desigur, aceasta nu înseamnă că doar în acele momente a fost prezent lângă Iisus.
Sfântul Evanghelist Luca precizează că, împreună cu Petru, a fost trimis de Iisus să pregătească Cina cea de Taină (Luca 22, 8). La Cină, locul său a fost unul privilegiat, chiar lângă Iisus, pe al Cărui piept și-a așezat capul (Ioan 13, 23 și 25), probabil și din dorința de a afla numele vânzătorului. El este „ucenicul celălalt” care L-a urmat pe Iisus, împreună cu Petru, după arestarea Sa, la casa arhiereului (Ioan 18, 15-16).
Cât privește momentul Răstignirii, împreună cu Maica Domnului a rămas lângă Crucea lui Iisus, Care a și lăsat-o de altfel pe Maica Sa în grija lui (Ioan 19, 25-27). Iubirea alungă frica!
În duminica Învierii Domnului, Ioan și Petru au fost primii dintre apostoli care au alergat la mormântul lui Iisus. Ioan a ajuns primul la mormânt, a văzut giulgiurile, dar primul care a intrat în mormânul gol a fost Petru. Apoi a intrat și „ucenicul cel iubit” și „a văzut și a crezut” (Ioan 20, 2-10).
După Înălțarea la cer a lui Iisus și după Pogorârea Sfântului Duh, Ioan, împreună cu Petru, a avut un rol important în întemeierea și organizarea Bisericii. Tot împreună cu Petru i-a vizitat și pe creștinii nou botezați din Samaria (Fapte 8, 14) și și-a pus mâinile peste samarinenii care au fost convertiți de Filip (Fapte 8, 14). Propovăduirea lui Hristos le-a atras ura conaționalilor și închisoarea (Fapte 4, 3).
La Ierusalim Ioan a rămas până la declanșarea persecuției lui Irod Agripa I (44 d.Hr.), care a condus la răspândirea apostolilor în diferite provincii ale Imperiului Roman (Fapte 12, 1-17). Pavel, apărându-se de oponenții săi din Galatia, amintește în mod special că Ioan, Petru și Iacov sunt „stâlpii Bisericii”, de la care a primit puterea de a predica Evanghelia (Galateni 2, 9). După moartea martirică a lui Iacov, fratele său (44 d.Hr.), Ioan a părăsit pentru un timp Ierusalimul, întorcându-se mai târziu la Sinodul Apostolic ținut în Ierusalim în anul 50 d.Hr.
După izbucnirea războiului iudaic (66-70 d.Hr.), provocat de împilarea romană, a plecat la Efes – Asia Mică. În Efes a întemeiat comunitatea ioanină, a cărei autoritate a fost recunoscută în toată lumea creștină. Mărturii în acest sens găsim la Ignatie de Antiohia, Policarp al Smirnei și Papia de Ierapole. Întreaga comunitate gravita în jurul lui. I se spunea Păstorul. Un epitet în care se cuprinde întreaga lui slujire.
În timpul persecuțiilor împăratului Domitian (81-96) a fost exilat în insula Patmos.
Cât privește opera sa, Evanghelia, cele trei Epistole și, respectiv, Apocalipsa sunt de o frumusețe nestemată. Deși au fost multe comentarii contra, lucrările aparțin aceluiași autor. Conținutul celei de-a patra Evanghelii arată că ea a fost scrisă de un martor ocular al faptelor mărturisite. În Ioan 1, 14 se spune: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui”. „Am văzut slava Lui”; o astfel de afirmație nu o putea face un străin, ci unul dintre cei doisprezece apostoli (Ioan 13, 23); unul dintre martorii oculari ai vieții și minunilor lui Iisus (Ioan 21, 24; I Ioan 1, 1-5; 4, 14).
Motivul scrierii acestei Evanghelii îl redă în capitolul 20, versetul 31: „Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui”. Dorea să întărească, așadar, credința în dumnezeirea Mântuitorului, mai ales că în acea vreme erau în vogă ebioniții, dochetiștii, nicolaiții, gnosticii ș.a., care contestau Întruparea lui Hristos și sorgintea Lui divină.
De altfel, și cele trei Epistole scrise de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan vor să combată ereziile sus amintite, îndemnându-i pe creștini să mențină credința adevărată, să sporească în ea și să se ferească de eretici și de dezbinare.
Apocalipsa a fost revelată și scrisă în Patmos, unde se afla pentru „cuvântul lui Dumnezeu și mărturisirea lui Hristos” (Apocalipsa 1, 9-11). Motivul scrierii acestei cărți a fost de a-i încuraja și întări în credință pe cei slabi, de a-i mustra pe cei rătăciți și de a-i amenința cu pedeapsa lui Dumnezeu pe adversarii declarați ai Bisericii.
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a murit în jurul anului 100. Mormântul său a fost identificat la Selçuk, un mic oraș din apropierea Efesului. Sfântul Ierarh Mucenic Ignatie al Antiohiei și Sfântul Policarp, ucenicul său, viitorul episcop de Smirna, sunt cei care au continuat mesajul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. Și desigur, prin ei, toți slujitorii lui Hristos!