Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, de la mărturisitor al credinței la apărător al țării Moldovei

Născut din părinți iubitori de Dumnezeu, în jurul anului 1300, Ioan va crește în grija mărturisirii dreptei credințe, împlinind totodată în viața sa și porunca iubirii semenilor. Purtându-se cu toată cuviința față de cei din jurul său, el se arată chip al blândeților, așa cum deprinsese de la preoții și dascălii cetății de la care tânărul a luat învățătură pentru înțelegerea adevărurilor nepieritoare ale Evangheliei și spre mărturisirea cu statornicie a dreptei credințe. În îndeletnicirile sale, făcând negoț asemenea majorității locuitorilor Trapezuntului, Ioan adesea călătorea prin cetățile și târgurile de pe malurile Mării Negre. Tânărul creștin se arăta tuturor stăpânit de dorința dobândirii desăvârșirii și a agonisirii mântuirii celei făcute de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, făcând milostenii celor lipsiți, mângâind pe cei în necazuri, ocrotind pe cei neajutorați și apărând dreapta credință a Bisericii Răsăritului, în care se născuse și crescuse și din ale cărei frumuseți se împărtășise. Dorea să-i facă și pe alții părtași comuniunii deplinei bucurii pe care toate acestea le procură sufletului frământat și însetat de aflarea adevărurilor dumnezeiești. De aceea, tânărul Ioan se bucura de o deosebită prețuire în fața tuturor, ceea ce desigur nu era pe placul unor negustori dornici să aibă cât mai multă clientelă.
Cum s-ar putea el lepăda de Hristos Care l-a ocrotit și i-a dat deplina bucurie a credinței și a iubirii?
Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, râvnitorul Domnului discuta adesea cu neguțătorul apusean Reiz care își arăta fățiș împotrivirea față de credința propovăduită de el. Dovedindu-i-se că nu are dreptate în cele afirmate, Reiz lăsă totuși germenele răutății să se cuibărească în inima sa, hotărând în sine să se răzbune pe tânărul Ioan. Ajuns la Cetatea Albă, care în acea vreme era încă sub stăpânirea tătarilor nogai, negustorul Reiz căută să-și ducă la îndeplinire josnicul său gând de răzbunare. Mergând la eparhul cetății, negustorul venețian îi spuse că Ioan ar vrea să treacă la religia cea străveche a tătarilor. Această veste l-a bucurat foarte mult pe dregătorul tătar, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz. El a poruncit totodată să-i fie adus și acest tânăr minunat, dornic să îmbrățișeze credința altaică a strămoșilor săi. De aceea, el l-a întâmpinat rostindu-i cuvinte măgulitoare.
Însă mărturisitorul adevăratului Dumnezeu, înțelegând urzeala și ticăloșia lui Reiz, a simțit un fior care i-a străbătut întreaga ființă: cum s-ar putea el lepăda de Hristos Care l-a ocrotit și i-a dat deplina bucurie a credinței și a iubirii? De aceea, cu tăria izvorâtă din trăirea adâncă a credinței celei adevărate, ca și mucenicii de altădată, a răspuns cârmuitorului tătar: „să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos, căci ce-ar putea despărți inima mea de „Soarele dreptății” și de „Răsăritul cel de Sus” și a mă întoarce în întunericul necunoștinței de Dumnezeu. Preaputernice eparhe, vorbele care ți s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc să disprețuiesc bunătatea pe care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepăd de Hristos „Lumina lumii””.
Aceste vorbe calde și pline de blândețe, dovadă a flăcării credinței și iubirii transfiguratoare a „ghiaurului”, au mâniat puternic pe eparh, considerând cele spuse de tânărul Ioan drept o disprețuire a credinței tătărăști. De aceea a poruncit ca el să fie supus unor munci groaznice.
Dar în toiul chinurilor, mărturisitorul ortodox lăuda neîncetat pe Dumnezeu pentru că l-a învrednicit de asemenea pătimiri, mulțumindu-I pentru darul de a purta pe trupul său „rănile lui Hristos”. „Binecuvântat ești Dumnezeule și preamărit ești, Lumină în trei străluciri: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”.
Caznele la care a fost supus i-au întărit întreaga ființă. Prin suferințele cele trecătoare, de Dumnezeu iubitorul Ioan a ajuns la vrednicia de a se face părtaș tuturor darurilor dumnezeiești, a dobândit „cununa” vieții veșnice. Pentru aceasta i s-a luminat fața de o lumină strălucitoare, mai presus de fire.
Văzând cei care-l chinuiau pe Ioan că prin grele pătimiri nu reușesc să biruiască tăria credinței „ghiaurului”, l-au înfățișat din nou ighemonului care l-a ispitit: „Dacă vei primi credința noastră, îndată voi chema medici iscusiți din India și din Persia, care-ți vor tămădui durerile și rănile trupului”.
Dar Ioan, încredințat că mai de preț este să obțină „cununa” prin aceste pătimiri, i-a răspuns: „O, preamărite conducător, nu te îngriji de rănile trupului meu, căci prin cele stricăcioase se dobândesc cele netrecătoare. Numai cel ce rabdă până la sfârșit se va mântui, iar mie să nu-mi fie a mă sfinți și a mă încununa decât prin răbdarea chinurilor pentru mărturisirea lui Hristos, Care a spus că „în lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 6, 33)”. Aceste cuvinte ale purtătorului de chinuri l-au mâniat și mai mult pe eparh, care a poruncit să fie pus la cazne și mai înfricoșătoare. Astfel, iubitorul de Dumnezeu a fost legat de coada unui cal și târât pe caldarâmul cetății. Trupul lui era sfâșiat de pietrele ascuțite ale străzilor, însă buzele nu încetau să înalțe rugăciuni către Atotțiitorul, Care pe toate le rânduiește cu înțelepciune. Tăria în credință a lui Ioan l-a determinat pe unul dintre chinuitori, cuprins de furia întunecată a necredinței, să scoată sabia și să-i taie capul. Astfel, prin moarte mucenicească, mărturisitorul Domnului a primit cununa cea neveștejită a slavei sfinților și vrednicia de a fi unul dintre „casnicii” Lui.
Aceste slăvite moaște au fost așezate în Catedrala mitropolitană din Cetatea de Scaun a Sucevei
Pentru a-și exprima mânia lor față de Sfântul Ioan, tătarii nu au dat voie creștinilor din Cetatea Albă să ia trupul de pe caldarâm și să-l prohodească după rânduiala creștină. Dumnezeu însă, înaintea Căruia bineplăcută este moartea celor ce și-au săvârșit viața în cucernicie și bună-credință, a arătat marea Sa iubire față de noul ales trimițând îngerii să tâmâieze trupul lui Ioan cu laude cerești și cu doxologii. Un necredincios din cetate, văzând această arătare minunată a îngerilor în veșminte strălucitoare, a crezut că acolo au venit preoții creștini, care încălcând porunca hanului s-au apucat să-l prohodească pe martir. De aceea, păgânul a vrut să tragă cu săgeata asupra lor, cu gândul de a-i ucide, pentru neascultarea și nesupunerea lor. Dar iată că o altă minune s-a petrecut: mâinile acelui necredincios au rămas lipite de arc și de săgețile cu care voise să săvârșească o nouă nelegiuire. Abia după ce a mărturisit cele întâmplate a fost izbăvit de pedeapsa cerbiciei lui, prin puterea și lucrarea lui Dumnezeu, Care săvârșește fapte minunate prin sfinții Săi. Relatarea tainicelor întâmplări a înfricoșat pe eparh, care a dat slobozenie creștinilor să ridice trupul lui Ioan și cu cinstea cuvenită să-l prohodească. Astfel, moaștele slăvitului pătimitor au fost îngropate, după rânduiala Bisericii Ortodoxe, în cimitirul creștin din Cetatea Albă, săvârșindu-se prin aceasta „logodna” mucenicului lui Hristos cu pământul nostru strămoșesc.
Deși se simțea vinovat în fața conștiinței sale de moartea mucenicului Ioan din Trapezuntul Anatoliei, negustorul Reiz și-a încărcat cugetul cu o nouă nelegiuire. El
și-a pus în gând să fure aceste moaște și să le ia cu sine, pentru ca de revărsările minunilor de care auzise să se bucure conaționalii săi. Dar și cu acel prilej are loc o altă minune. Preotului care slujea la biserica cimitirului i s-a arătat în vis chipul mucenicului Ioan, descoperindu-i gândul mârșavului venețian. Mergând la cimitir, preotul a surprins pe Reiz asupra faptului, după cum i se spusese în vis, zădărnicind astfel planul nelegiuitului. De aceea aducând creștini în procesiune, a dus cu mare cinste moaștele Sfântului Ioan în biserica cetății a cărui hram îi poartă numele, așezându-le în sfântul altar. Aici au stat ele aproape 70 de ani, revărsând multe binefaceri asupra celor ce veneau și îngenuncheau în fața raclei, cerând mijlocirile sale înaintea lui Dumnezeu, de la Care pogoară toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit.
Vestea minunilor ce se săvârșeau prin moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou se răspândiseră în toată țara Moldovei, al cărei ocrotitor a fost socotit atunci. Evlaviosul domn Alexandru cel Bun, care cu înțelepciune reușește să obțină din partea Patriarhiei Ecumenice recunoașterea canonică a mitropolitului Moldovei, Iosif Mușat, dorea ca această împlinire istorică și de mare importanță bisericească s-o pecetluiască cu mutarea sfintelor moaște ale Mucenicului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava, unde își fixase reședința și noul ierarh. Astfel, în 1402, voievodul moldovean a „adus moaștele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou” la Suceava, bineînțeles, la stăruința mitropolitului Iosif.
O procesiune, având în frunte pe Grigorie Tamblac, a însoțit neprețuitul odor și a fost întâmpinată, după mărturia cronicarilor, la „Poiana Vlădicăi” lângă Iași, de alaiul domnesc al lui Alexandru cel Bun. Aceste slăvite moaște au fost așezate apoi în Catedrala mitropolitană din Cetatea de Scaun a Sucevei, azi, Biserica Mirăuți. De atunci, Sfântul Ioan cel Nou a fost cinstit ca „apărător și ocrotitor” al țării sale, adică a Moldovei, care a devenit țara adevăratei sale nașteri în Hristos, locul în care s-a învrednicit de primirea cununii celei neveștejite a muceniciei.
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava este ocrotitor a toată țara Moldovei
Multe minuni s-au revărsat până astăzi asupra celor care cu credință au venit să se închine Sfântului Ioan cel Nou, minuni amintite parțial și de mitropolitul Kievului, Petru Movilă. Dintre ele remarcăm pe aceea din 2 iunie 1622, când cetatea a fost apărată de pârjolitoarea năvălire a tătarilor, care părea să nu aibă nici o opreliște. Plini de groază, locuitorii Sucevei se refugiaseră în oraș, căutând scăpare între zidurile cetății. Voind să ridice racla, pentru a o adăposti în cetatea Sucevei, preoții n-au reușit să o urnească din loc. Și astfel, înțelegând că ocrotitorul lor nu voia să fie mutat de la locul său, aceștia au înălțat rugăciuni fierbinți către Sfântul Mucenic Ioan cel Nou, ca să mijlocească la Dumnezeu ca orașul și cetatea Sucevei să nu cadă în mâinile năvălitorilor. În acest timp, când preoții începuseră slujba, o ploaie abundentă a învolburat apele Sucevei care au devenit o opreliște neașteptată în calea tătarilor, și, astfel, capitala a fost izbăvită de pârjolul și pustiirea lor.
Pe de altă parte, urgia otomană amenința din ce în ce mai mult țările române aflate – prin poziția lor geografică – la „cumpăna” dintre marile imperii cotropitoare ale timpului.
Dorind să le aibă sub dominație și control, ele făceau ca existența acestora să fie permanent amenințată. Așa se explică de ce, după depresurarea Vienei, armatele lui Ioan Sobieski s-au înapoiat spre Polonia prin Moldova, luând ca pradă multe din avuțiile acestor plaiuri. Între ele s-au aflat și moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, care, la 1686, însoțite de mitropolitul Moldovei, au fost duse în pământ străin. Ele au fost repatriate abia la 13 septembrie 1783 și depuse din nou în fosta Catedrală mitropolitană „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Dar valurile de năvălitori n-au încetat pe acest pământ străbun. Ororile Primului Război Mondial au cuprins întreaga Europă. Multe bunuri s-au pierdut atunci ori au fost înstrăinate. În scopul ocrotirii lor, sfintele moaște au fost duse la Viena și adăpostite până la 25 iulie 1918 în paraclisul ortodox român de acolo. Revenirea în patria mamă în ținuturile bucovinene a făcut ca Sfântul Ioan cel Nou să fie iarăși ceea ce a fost odinioară – „ocrotitor a toată țara Moldovei”.
(Sursa: Ziarul Lumina)