Sfântul Ilie – profetul de foc

Sfântul Ilie – corifeul prorocilor, cel cu nume mare (Elyahu – „Domnul este Dumnezeul meu”) – este profetul Vechiului Testament care nu și-a încheiat misiunea pe acest pământ. Apare cu nouă secole înainte de Hristos, într-o perioadă de răscruce, în care regele și poporul său pierd drumul spiritualității monoteiste.
Dacă privim parcursul istoric al poporului evreu, observăm cât de mult a dorit Dumnezeu un neam curat, ferit de alunecări spre dumnezei străini, „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ieșire 20, 2, 3). Această fidelitate între Mire și mireasă – Dumnezeu și poporul Său – avea ca obiectiv pregătirea neamului din care urma să Se nască Mesia. Orice trădare a acestui mariaj divin a atras după sine consecințe nefaste pentru poporul ales.
Credința prorocului și idolatria preoților mincinoși
Rugăciunea Prorocului Ilie, care se arată necruțător împotriva idolatriei și luptător pentru apărarea credinței în Dumnezeul Cel adevărat, este plină de credință și fără frică. Îndrăzneala cu care-l amenință pe regele Ahab – căzut în idolatrie – îți taie respirația: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel înaintea căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu”
(3 Regi 17, 1).
Aleksander Lopuhin spune într-un comentariu al său că apariția profetului era înfricoșătoare. Nu-l puteai privi în ochi, iar simpla lui prezență era mustrătoare pentru călcătorii Legii. Un astfel de om, care trăiește pentru a împlini voia Domnului, evident, are o rugăciune ce străbate cerurile și este ascultată. Rugăciunea Sfântului Ilie nu cunoaște barierele neputinței sau ale îndoielii, că ceea ce ceri nu primești; negreșit, cererea lui se împlinește. Exemplul femeii văduve din Sarepta Sidonului, căreia îi înviază copilul, este grăitor: „Și suflând de trei ori peste copil, a strigat către Domnul și a zis: Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el! Și a ascultat Domnul glasul lui Ilie; și s-a întors sufletul copilului acestuia în el și a înviat” (3 Regi 17, 21-22). Nu facem comentarii asupra unicității învierii unui mort în Vechiul Testament (de altfel, singurele persoane care au înviat morți până la venirea lui Hristos sunt Sfântul Ilie și ucenicul său, Sfântul Elisei), ci observăm rugăciunea făcută cu simplitate și credință puternică, neîndoielnică.
Rugăciunea sacerdotală
Aș remarca și dimensiunea sacerdotală a rugăciunii Profetului Ilie la prefacerea jertfei de pe Muntele Carmel: „Iar la vremea jertfei de seară, s-a apropiat Ilie prorocul și a strigat la cer și a zis: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Israel! Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc; ca să cunoască acum poporul acesta că Tu singur ești Dumnezeu în Israel și că eu sunt slujitorul Tău… că Tu, Doamne, ești Dumnezeu și că Tu le întorci inima la Tine! Și s-a pogorât foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot…” (3 Regi 18, 36-38). Părinții Bisericii care tratează această problemă sunt de părere că Sfântul Ilie își manifestă puterea sacerdotală, el însuși fiind preot, descendent al preoției aronitice, și mai mult decât atât, pe Carmel, prefigurează preoția nou-testamentară, care aduce harul Duhului Sfânt – „foc coborât din cer” – peste masa Sfântului Altar, transformând jertfa nesângeroasă de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului.
Rugăciunea Sfântului Ilie a coborât foc mistuitor, iar consecința arătării puterii dumnezeiești a fost revenirea poporului la adorarea „Dumnezeului lui Ilie”: „Și tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu fața la pământ și a zis: Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu” (3 Regi 18, 39).
Sfântul Ilie și Sfântul Ioan Botezătorul, două chipuri ale fermității contra păcatului
Părinții Bisericii au observat multe asemănări între cei doi mari sfinți cu rol crucial în călăuzirea poporului către Mântuitorul Iisus Hristos.
Atât Sfântul Ilie, în contact cu Ahab și Isabela, cât și Sfântul Ioan Botezătorul, în relația cu Irod și Irodiada, au fost intransigenți mustrători ai păcatului. Sfântul Ilie îi spune regelui Ahab: „Nu sunt eu cel ce aduc nenorocire peste Israel; ci tu și casa tatălui tău, pentru că ați părăsit poruncile Domnului și mergeți după baali” (3 Regi 18, 18). Iar Sfântul Ioan Botezătorul îl mustră pe regele Irod cu privire la legătura sa cu Irodiada: „Nu ți se cuvine s-o ai de soție” (Matei 14, 4).
Amândoi profeții au avut o râvnă aprinsă pentru adevăr și păstrarea credinței. Sfântul Ilie învață poporul rătăcit: „Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmați-I Lui…” (3 Regi 18, 21).
Sfântul Ioan Botezătorul – în condițiile în care poporul îl considera un mare proroc – luminează poporul către adevăratul Dumnezeu: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).
Amândoi au dus o viață în feciorie, au dus o viață retrasă, în singurătate, desprinși de tot ceea ce era lumesc. Asprimea vieții o arată postirea, vestimentația, austeritatea, care le erau asemănătoare.
Amândoi primesc apelativul de „înaintemergător al lui Hristos”, pentru că amândoi Îl arată pe Hristos ca Mântuitor al lumii.
Sunt explicabile aceste asemănări, mai ales pentru faptul că Sfântul Ioan Botezătorul vine cu duhul și cu puterea lui Ilie (Luca 1, 17). Adică harismele și puterea spirituală pe care le-a avut Sfântul Ilie se regăsesc în Sfântul Ioan Botezătorul. În pofida celor 900 de ani care-i despart, putem afirma că relația filială între părinte duhovnicesc și ucenic poate atinge performanța identificării la nivelul virtuților. Poate cel mai evident exemplu în acest sens este relația filială între Sfântul Ilie și ucenicul său, Sfântul Elisei, două persoane distincte, care au ca numitor comun același duh profetic. Semnul primirii acestor daruri de către Elisei este simbolizat de cojocul Sfântului Ilie. Din această perspectivă sunt anulate intenția și dorința eronată a unor pseudo-credințe de a introduce ideea reîncarnării în spațiul ortodox. De altfel, peste veacuri, în lumea patristică, ucenicul lucrează „cu duhul și cu puterea” părintelui duhovnicesc. Putem să-i amintim pe Sfinții Apostoli care făceau minuni ca ale Mântuitorului: vindecau și înviau morții: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face…” (Ioan 14, 12). Mai facem referire doar la Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, care a primit aceeași forță a rugăciunii pentru întreaga creație, precum și darul contemplării lui Dumnezeu, pe care le regăsim la Sfântul Siluan, părintele său.
Sfântul Ilie – profetul de la sfârșitul veacurilor
„Iată, Eu trimit pe Ilie prorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșătoare. El va întoarce inima părinților către fii și inima fiilor către părinții lor…” (Maleahi 3, 23-24). Gândindu-ne la eshaton, considerăm că istoria se va repeta. Din întrebarea retorică a Mântuitorului Iisus Hristos: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credință pe pământ?” (Luca 18, 8), ne dăm seama că va slăbi foarte mult credința oamenilor care vor trăi în perioada celei de-a doua veniri a lui Hristos, ceea ce înseamnă că e nevoie de venirea Sfântului Ilie, care să lumineze către Hristos, dar și de o lucrare plină de râvnă și de forță duhovnicească, care să mențină credința dreaptă. „Și ucenicii l-au întrebat zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar El răspunzând a zis: Ilie într-adevăr va veni și va așeza la loc toate” (Matei 17, 10-11). Cu siguranță, această lucrare se manifestă și astăzi în Biserica lui Hristos, prin slujitorii Săi, care întorc permanent – cu timp și fără timp – poporul lui Dumnezeu de la rătăcirile idolatre dintre cele mai diverse și mai actuale, astfel încât, atunci când va veni Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să găsească un popor pregătit, care să-L primească ca pe Dumnezeul întregii creații.
(Pr. Dr. Adrian Niță , Ziarul Lumina)