Documentar

„Sfântul Ilie” din Iașii dispărutelor biserici



„Sfântul Ilie” din Iașii dispărutelor biserici
„Sfântul Ilie” din Iașii dispărutelor biserici

Noul Consiliu Popular al orașului Iași își propunea să dea o altă față urbei. Atunci s-a plănuit ridicarea mega-blocurilor de pe bulevardul Ștefan cel Mare, care să ascundă „rușinea”. Adică… bisericile din centru: Catedrala Mitropolitană, bisericile Sfântul Gheorghe Lozonschi, Sfântul Dumitru Balș, Talpalari. Toate au putut fi mascate de clădirile cu zece etaje. Ceva, totuși, încurca – biserica Sfântului Ilie, de pe strada Vasile Alecsandri. Aici nu putea fi construit nimic care să o ascundă. Era mult prea în stradă.
Aflăm la sfârșitul secolului al XIX-lea, vremuri în care bunicii noștri erau tineri. În dulcele târg al Ieșilor, viața orașului curgea pe principala arteră comercială, Ulița Goliei – astăzi, strada Cuza Vodă. Aici era totul. Dughenele Băncii, de unde ieșenii își cumpărau alimente, haine, gaz, flori și tot felul de mărunțișuri. Tot aceste clădiri adăposteau și cea mai interesantă librărie a Iașiului, „Junimea”.
În acest loc erau și redacțiile Convorbiri literare și Curierul de Iassy.
Hotelul Select, pe vremuri piațeta Cuza Vodă, însemna o altă atracție a zonei. Cea mai importantă clădire era, însă, Banca Moldovei, actuala Poștă numărul 1. O casă veche a familiei Sturza care, în timpul domnitorului Grigore Ghica a fost cumpărată de o societate cu capital austriac.
Între această impunătoare clădire și strada I. C. Brătianu era o grădină foarte frumoasă. În mijlocul acesteia se găsea Palatul Rosetti, care aparținea lui Răducanu Rosetti. Aici pulsa viața culturală, economică și socială a capitalei Moldovei, la sfârșit de secol XIX. Această stradă era străjuită, la ambele capete, de către un așezământ bisericesc. În capătul estic se afla Mănăstirea Golia, de care ne bucurăm cu toții, până în prezent. La capătul opus al străzii Cuza Vodă se afla un alt far duhovnicesc care, din păcate, astăzi nu mai există. Undeva, între actuala Stare Civilă și clădirea Poștei, în strada Vasile Alecsandri, colț cu strada Cuza Vodă, acolo își amintesc bunicii noștri că era o biserică închinată Sfântului Ilie Tesviteanul.
Una dintre cele mai vechi biserici ieșene
Biserica nu mai este astăzi, dar vii sunt nenumărate mărturii istorice. De la relatări ale călătorilor străini prin Moldova secolelor XVI-XVIII, până la pozele contemporanilor noștri. Era una dintre cele mai vechi biserici din Iași. Ridicată înainte ca aici să fie capitala țării, ea străjuia centrul așezării, cu mult timp înaintea Trei Ierarhilor, Goliei, Catedralei vechi „Sfântul Gheorghe” sau a Talpalarilor.
Majoritatea istoricilor o situează la începutul secolului al XVII-lea, în jurul anului 1620. Ctitorul principal a fost boierul vel-logofăt Ionașcu Ghenghea, de unde și numele după care era cunoscută în epocă: biserica Gheanghei. Există un pomelnic al ctitorilor, în care sunt amintiți „Miron Voevod, Irimia Movilă Voevod, Ecaterina Doamna”. Izvorul istoric leagă biserica Sfântul Ilie de domnitorul martir Miron Barnovschi, cel care, în puținii ani de domnie, a construit șapte biserici în Moldova, dar și în Polonia. Aceasta ar fi singura care nu s-a păstrat.
Istoricul N. A. Bogdan arată motivul planării incertitudinii asupra acestei biserici: „Se zice a fi fost zidită de Vel-Logofătul Ionașcu Ghenghe, cam prin anul 1620, și mult timp i s-a zis Biserica Gheanghei. Cred că această biserică trebuie să fi fost construită de Miron-Bîrnovski-Vodă, sau mai veche chiar decît de pe vremea lui. Deasupra ușei de intrarea fost o piatră, probabil cu o inscripție, dar călugării greci, în mod aproape sistematic, au făcut să dispară mai toate urmele ce arătau vechimea, sau pe fundatorii adevărați”.
În plină epocă fanariotă, familia Mavrocordat a închinat această biserică Patriarhiei Antiohiei – mai exact, unei mănăstiri din Alepul Siriei. În această perioadă au fost construite în jurul bisericii mai multe case în care să locuiască monahii din îndepărtata Sirie. Există posibilitatea ca aici să fi funcționat o tipografie cu caractere arabe, care ulterior a fost mutată la mănăstirea Cetățuia. Aici s-ar fi tipărit mai multe cărți de cult pentru comunitatea creștină, aflată în mijlocul cuceritorilor musulmani.
Ca și în cazul altor biserici închinate din Iași, egumenii antiohieni s-au purtat cu nepăsare față de patrimoniul bisericii. Tot venitul mergea în Siria astfel încât, la mijlocul secolului al XVIII-lea, biserica a ajuns în ruină. Călugării au vândut tot ce s-a putut, până și plumbul de pe acoperiș, așa cum mărturisesc cronicile.
După legea secularizării averilor mănăstirești, promulgată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, biserica grav avariată a intrat în administrația comunală a primăriei. În anul 1914, o gazetă ieșeană a fost preocupată de starea bisericii Sfântul Ilie: „De mai mult de 17 ani șade pustie și nu se mai închină nimeni în ea. Parcă ar fi blestemată. Sălașul cerșetorilor din mahalalele mult cunoscute. Are trebuință de mari reparații, fiind în unele părți chiar dărâmată…”.
Biserica ce încurca planurile de sistematizare ale Iașiului
În plin început de război mondial, biserica Sfântului Ilie se afla într-o stare jalnică. După sfârșitul conflagrației, primarii Emil R. Cernătescu și, mai târziu, Constantin Crupenschi o reconsolidează, fiind apoi sfințită de către mitropolitul Pimen Georgescu. Acesta din urmă și-a dorit din toată inima ca istorica biserică să rămână în centrul Iașiului. Însă, dorința nu i-a fost respectată de autoritățile comuniste, instalate după anul 1949. Noul Consiliu Popular al orașului Iași își propunea să dea o altă față urbei. Atunci s-a plănuit ridicarea mega-blocurilor de pe bulevardul Ștefan cel Mare, care să ascundă „rușinea”. Adică… bisericile din centru: Catedrala Mitropolitană, bisericile Sfântul Gheorghe Lozonschi, Sfântul Dumitru Balș, Talpalari.
Toate au putut fi mascate de clădirile cu zece etaje. Ceva, totuși, încurca – biserica Sfântului Ilie, de pe strada Vasile Alecsandri. Aici nu putea fi construit nimic care să o ascundă. Era mult prea în stradă. Așa că, s-a găsit un alt plan. Mai întâi, au desființat-o ca parohie și au afiliat-o mai tinerei biserici Talpalari. Astfel, a fost din nou părăsită și nu s-a mai slujit în ea, motiv pentru care, în anul 1953 a fost găsită numai bună de dărâmat. Nu mai avea cine să o apere. Mitropolitul Pimen nu mai era, credincioșii țineau acum de o altă biserică și, în plus, se ruinase din nou. Consiliul popular a luat decizia că această biserică trebuie să dispară. Autoritățile ecleziale au salvat tot ce s-a putut: catapeteasma, care a fost donată bisericii din satul Potângeni și două icoane, copii după Tătărăscu – una a Mântuitorului și alta a Maicii Domnului, care au ajuns la biserica Toma Cozma.
Nu a mai durat mult. În câteva zile, pe locul Sfântului Altar se turna fundația pentru un bloc de locuințe. Parcă acolo nici nu fusese vreodată o casă a lui Dumnezeu. În anul 1954, biserica Talpalari a luat ca al doilea hram pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, în cinstea dispărutei biserici.
Biserica a fost dărâmată. Nu mai încurca planurile noului oraș. Însă, ea nu a reușit să fie dărâmată și din sufletele oamenilor.
(Nicolae Pintilie, sursa: Doxologia)



Recomandări