Sfântul Ierarh Nicolae – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Primul sinaxar privind viața Sfântului Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei, a fost scris în 847 de patriarhul Metodie al Constantinopolului, pe baza tradițiilor care circulau în timpul său. Timp de cinci sute de ani, viața sfântului a fost – dacă putem spune așa – oarecum necunoscută.
Potrivit acestui sinaxar, Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut între anii 270 și 280, în orașul Patara, unul dintre principalele porturi ale provinciei Lichia, situat astăzi în sud-vestul Turciei (Asia Mică). Patara era orașul renumit pentru templul lui Apolo, rival al oracolului din Delphi. Acest oraș a fost creștinat de Sfântul Apostol Pavel pe la sfârșitul celei de-a treia călătorii misionare, după ce s-a despărțit de cei din Efes. Iată ce consemnează Sfântul Evanghelist Luca, însoțitorul Apostolului neamurilor, în Faptele Apostolilor: „Și, mergând drept, am venit la Cos și a doua zi la Rodos, iar de acolo la Patara.” (Fapte 21, 1).
Sfântul Nicolae a fost crescut într-un mediu creștin. Părinții lui se numeau, conform tradiției, Teofan și Nona și au fost convertiți la Creștinism de ucenicii Sfinților Apostoli. În ceea ce privește copilăria Sfântului Nicolae, informațiile sunt sărăcăcioase. Se spune despre el că miercurea și vinerea mânca o singură dată, după Vecernie. De mic s-a dovedit a fi un postitor prin excelență.
Cât privește studiile, deși nici în această privință nu avem informațiile necesare, tindem să credem că, provenind dintr-o familie înstărită, nu i-au fost străine școlile timpului, fie din Atena sau Alexandria, fie din Beirut sau Antiohia.
Învățătura Bisericii a dobândit-o, cum era și firesc, mai întâi de la părinții săi, iar mai târziu, de la fratele mamei sale, Nicolae, care a fost episcop al cetății Mira, capitala provinciei Lichia, situată la aproximativ 4 km depărtare de malul Mării Mediterane. Cel mai probabil, și această cetate a fost creștinată de Sfântul Apostol Pavel, în drumul său spre Roma, după mărturia Sfântului Evanghelist Luca: „Și străbătând Marea Ciliciei și a Pamfiliei, am sosit la Mira Lichiei. Și găsind sutașul acolo o corabie din Alexandria plutind spre Italia, ne-a suit în ea.” (Fapte 27, 5-6).
După moartea părinților săi, – probabil, în urma unei epidemii –, Sfântul Nicolae, în vârstă de doar 18 ani, și-a împărțit averea săracilor, după care a mers în pelerinaj la Locurile Sfinte. Revenind în patria sa, s-a retras în Mănăstirea Sion, ctitorită de unchiul său, arhiepiscopul Nicolae. În acea mănăstire s-a călugărit și a fost hirotonit întru preot de unchiul său. Avea doar 23 de ani. După moartea episcopului locului, Sfântul Nicolae – cunoscut pentru sfințenia vieții sale – a fost ales de popor arhiereu. În această demnitate a strălucit prin blândețea și chipul virtuților pe care le-a lucrat.
Spre sfârșitul persecuției lui Dioclețian (284-305), a fost întemnițat, fiind eliberat din închisoare grație Edictului de la Mediolan (Milan), emis în 313 de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
Deși nu există nicio dovadă istorică privind participarea sa la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), o tradiție foarte târzie, apuseană, amintește de acea palmă pe care Sfântul Ierarh Nicolae i-ar fi dat-o în plen lui Arie, pentru că nu a putut să suporte hula ereticului la adresa dreptei credințe. Se pare că pentru această palmă i s-au luat însemnele episcopale, fiind trimis în temniță. O icoană destul de veche înfățișează o pioasă tradiție, conform căreia, în noaptea ce a urmat, i S-au arătat Hristos și Maica Domnului, înapoindu-i Evanghelia și omoforul arhieresc.
Opoziția sa față de curentele străine, am putea spune chiar virulentă, după cum reiese din această adăugire la biografia sa, contrastează însă cu blândețea și bunătatea Sfântului Nicolae, care au devenit simboluri peste secole, luând, din păcate, uneori accente străine spiritului de iubire al Creștinismului; acest aspect pare să reiasă și din faptul că ar fi contribuit la dărâmarea templelor păgâne din provincia sa.
Sfântul Nicolae s-a strămutat la lăcașurile veșnice cândva între anii 340-354. Nu se știe sigur. Ceea ce este sigur este că a fost înmormântat în ctitoria sa din Mira. La scurt timp, mormântul său a devenit izvorâtor de mir și făcător de minuni.
Nu este cert nici când s-au descoperit moaștele sale la Mira, însă știm că ele au fost duse la Constantinopol, din cauza năvălirii perșilor; mai târziu, în anul 1087, moaștele sale au fost luate de cruciați și duse la Bari în Italia, fiind așezate în Catedrala „Sfântul Nicolae”, construită în doar trei ani. În acea perioadă, mai multe orașe italiene – între care Genova, Veneția și Bari – revendicau moaștele Sfântului Nicolae. Însă Sfântul Nicolae, ca un simbol al legăturii între cele două Biserici (din Răsărit și din Apus) în iubire și bunătate, a preferat să rămână la Bari.
Tradiția a înregistrat nenumărate minuni pe care Sfântul Nicolae le-ar fi săvârșit în timpul vieții sale. Între cele mai cunoscute sunt salvarea unor corăbieri și potolirea furtunii pe mare, eliberarea celor trei tineri condamnați pe nedrept la moarte de prefectul Avlavie, precum și a altor trei, arestați de Eustație; învierea mai multor persoane, a unei fetițe, a trei tineri studenți, a trei copii și vindecarea unor boli incurabile, înmulțirea dulciurilor pentru copiii din Patara și din Mira. Frescele mănăstirilor din Moldova, și nu numai, care reprezintă Imnul Acatist al Sfântului Ierarh Nicolae sunt concludente în acest sens.
Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Nou” din București, ctitoria lui Dobruș Banul, rectitorită de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, păstrează mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, dăruită de Mihai Voievod Viteazul și Doamna Stanca în anul 1600, mitropolit fiind Eftimie. Domnul o primise în dar de la cardinalul din Bari, cu doar câteva luni înainte de uciderea sa. De patru sute de ani această neprețuită relicvă săvârșește nenumărate minuni, fapt pentru care numărul pelerinilor este neîmpuținat. Părticele din moaștele Sfântului Nicolae se mai află în biserici din Grecia, Italia ori Franța.
La noi, în cinstea Sfântului Ierarh Nicolae s-au construit nenumărate biserici de enorie și mănăstiri. Dintre acestea, amintim: Bogdana (Rădăuți), Bălinești, Probota, Dorohoi, Popăuți (Botoșani), „Sfântul Nicolae” Domnesc (Iași), „Sfântul Nicolae” Domnesc (Curtea de Argeș), „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.
Un alt semn al evlaviei poporului român pentru Sfântul Ierarh Nicolae este și popularitatea de care se bucură numele său.
O istorioară pioasă, menită să surprindă unul dintre motivele care stau la baza acestui fapt, relatează cum Sfântul Nicolae și Sfântul Ioan Casian au fost chemați, în timpul vieții, la o întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum s-au întâlnit cu un om a cărui căruță se împotmolise în noroi. Mișcat de necazul omului respectiv, Sfântul Nicolae nu a pregetat să îl ajute, pe când Sfântul Ioan Casian, grăbit să nu întârzie, și-a continuat – nu atât nepăsător, cât îngrijorat să nu-și murdărească hainele și să fie nevrednic de întâlnirea cu Dumnezeu – drumul.
Morala poveștii populare este că Sfântul Nicolae, deși părea că va întârzia ajutându-l pe cel împotmolit, a ajuns de fapt la întâlnirea cu Dumnezeu înaintea Sfântului Ioan Casian. Se mai spune în istorioară că Dumnezeu, pentru această faptă de milostenie creștinească, l-a binecuvântat să se numere printre cei mai iubiți sfinți. Ca semn al acestei aprecieri este sărbătorirea sa de patru ori pe an. Nu aceeași binecuvântare a primit-o și Sfântul Ioan Casian, căruia i-a rânduit să fie prăznuit o dată la patru ani. De asemenea, drept recompensă pentru punctualitatea sa, i-a spus că numele său va fi purtat doar de unul din zece mii.
Mai mult, prin fapta sa, Sfântul Nicolae a vrut să arate că cea mai scurtă cale spre Dumnezeu trece pe la poarta săracului, a oropsitului.
Tradiția spune că Sfântul Nicolae, în noaptea de Crăciun, când Cerurile se deschid, este preferat la masa lui Dumnezeu. Și aceasta, pentru modul său de a-i fi slujit și înțeles pe oameni, pentru verticalitatea de care a dat dovadă în nenumărate ocazii, mai ales când a fost vorba de credință; pentru smerenia și dăruirea sa în slujirea și împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, pentru sfințenia vieții sale.
De aceea, chipul lui Moș Crăciun nu este altul decât icoana Sfântului Ierarh Nicolae, cel milostiv și plin de bunătate!