Sfântul Ierarh Iosif de la Partoș

Sfântul Ierarh Iosif de la Partoș, cinstit cu mare evlavie în fiecare an la 15 septembrie, s-a născut în jurul anului 1568 în orașul Raguza din Dalmația, pe malul Mării Adriatice. Tatăl său se pare că era navigator, având o corabie, transporta mărfuri pe Marea Adriatică, Mediterană, pe Marea Neagră și pe Dunăre.
Despre primii ani din viața tânărului Iacob, cum se numea înainte de călugărie, nu cunoaștem multe lucruri. Știm că tatăl său, murind devreme, Iacob s-a mutat cu mama sa, originară se pare din insula Limnos, nemaiavând neamuri în Raguza, la fratele ei, care era negustor în orașul Ohrida, la sud de Dunăre. Aici, tânărul Iacob a studiat până la 15 ani, find crescut de mama sa în bună cinstire de Dumnezeu.
La frageda vârstă de 15 ani, Iacob își închină viața lui Hristos, intrând în Mănăstirea Maicii Domnului chiar din oraș, unde își continuă învățătura și citirea cărților sfinte. Dornic de rugăciune și de o viață mai retrasă, după cinci ani, Iacob părăsește mănăstirea din Ohrida, îndreptându-se către Sfântul Munte Athos. Aici, intră în Mănăstirea Pantocrator, așezată pe o stâncă bătută de valuri, la o înălțime de aproape 30 de metri, unde duce o viață aspră, în post și rugăciune, în osteneală și ascultare. În plin urcuș pe treptele desăvârșirii, Iacob este tuns în monahism, primind numele de Iosif.
Uimește sihaștrii Sfântului Munte
Avea doar 21 de ani când tânărul schimonah Iosif, prin desăvârșita lepădare de sine, cu smerita cugetare, cu sărăcie și înțelepciune, îi uimea pe toți sihaștrii athoniți.
Fiind smerit cu mintea și blând cu inima și datorită asprelor posturi prin care își strunea trupul și își întărea sufletul, Dumnezeu i-a dăruit puterea cuvântului prin care mișca inimile tuturor, înduioșându-se până la lacrimi și întraripându-le cu dorul cel dumnezeiesc. Pentru curățenia lui sufletească în înalta sfințenie la care a ajuns, Dumnezeu i-a dăruit printre multe alte daruri și pe acela al facerii de minuni încă din timpul vieții. Părinții din Sfântul Munte care sufereau de diferite boli, atât trupești, cât și sufletești, veneau la părintele Iosif și prin rugăciunile lui se tămăduiau de toată neputința. Ca o comoară neprețuită este purtat pe rând în mănăstirile Hilandar, Xiropotamu, Vatoped și la alte mănăstirii, schituri și chilii ale Sfântului Munte.
Egumen la Adrianopol și Cutlumuș
Vestea despre viața, calitățile și minunile lui Iosif se răspândiseră cu mare grabă. Astfel că, fiind nevoie de un îndrumător iscusit în cele duhovnicești, dar în același timp și de un bun organizator al vieții monahicești după rânduielile Sfântului Vasile cel Mare, la cererea patriarhului de Constantinopol este trimis egumen pentru marea lavră a Sfântului Ștefan din Adrianopol. Acolo, timp de șase ani, muncește fără preget la reorganizarea și punerea în rânduială a pravilelor duhovnicești și regulilor vieții de obște.
Este pus apoi egumen în marea lavră românească Cutlumuș, veche ctitorie voievodală a domnitorilor români, începând cu Vlaicu Vodă, iar apoi rezidită de către domnitorii munteni și moldoveni, Matei Basarab și Vasile Lupu. Obștea monahală a Mănăstirii Cutlumuș era formată și din români nord-dunăreni, moldovlahi, transilvăneni, dar și bănățeni.
Sfântul arhiereu al bănățenilor
Ajuns la vârsta patriarhală de 80 de ani, egumenul Iosif se retrage în liniștea unei chilii a Mănăstirii Vatoped. În acea vreme însă, scaunul vlădicesc al Timișoarei, devenind vacant, românii îl doresc mitropolit pe fostul lor egumen al lavrei românești, care dobândise deja faima de sfânt.
În drum spre Banat, Sfântul Iosif trebuia să treacă Dunărea pe un pod plutitor. Însă caii de la trăsură s-au speriat și nu au mai voit să înainteze. Toate încercările vizitiului și ale oamenilor dimprejur de a-i face să înainteze și să se suie pe pod nu au reușit. Atunci Sfântul Iosif, deranjat de strigătele furioase ale oamenilor, s-a coborât și a grăit câteva cuvinte blânde către cai, care s-au făcut blânzi ca niște miei și au urcat singuri pe pod unde au stat nemișcați până au trecut Dunărea. În drum spre Timișoara, Sfântul a fost rugat de către aga Ismail să se întoarcă nu departe de Vârșeț. Aici, nevasta agăi, care era creștină, se chinuia să nască de trei zile. Ea fusese vestită în vis că numai vlădica Iosif putea să o tămăduiască. Fără a se teme, Sfântul Iosif a încuviințat să se întoarcă din drum și să meargă cu aga Ismail. Când a trecut prin fața casei agăi, soția acestuia a născut îndată un băiat. După zeci de ani acest băiat, botezat creștin, s-a călugărit și a ajuns chiar episcopul Caransebeșului, fiind un apărător de seamă al Ortodoxiei în vremuri foarte grele pentru credința strămoșească. Întrebat dacă e bine oare să asculte de rugămintea unui păgân și să facă voia lui, Sfântul a răspuns: „Dumnezeu Unul este în Sfânta Treime peste toți și nimeni a cunoaște căile Lui nu s-a învrednicit și ascultare a-i da dator este fiecare om prin gura căruia ar vorbi Domnul“.
Viața oricărui ierarh se contopește cu a eparhiei sale
Ajungând în Timișoara, Sfântul Iosif a fost întâmpinat de Iovan Capră, un argintar care era olog de 20 de ani, pe care l-a vindecat îndată. La vederea acestei minuni s-au uimit atât credincioșii, cât și turcii care veniseră în întâmpinarea lui.
Așezarea în scaun a Sfântului Iosif ca mitropolit al Banatului a fost săvârșită în ziua Sfântului Ilie a anului 1650. Este semnificativă această dată pentru ceea ce a reprezentat atașamentul credincioșilor față de mitropolitul lor, întrucât fiind și praznicul Proorocului Ilie, patronul unor importante bresle din oraș, ziua a îmbrăcat un caracter sărbătoresc deosebit.
Se știe că viața oricărui ierarh, într-un fel, se contopește cu a eparhiei sale. Tot așa, cronica Mitropoliei Banatului acelei epoci se poate considera și oglindă a vieții mitropolitului de la Timișoara.
Noul mitropolit venea învestit cu o autoritate vădită în titulatura sa și, de asemenea, cu prestanța unei vârste patriarhale de 82 de ani, precum și a virtuților cele mai râvnite, ceea ce constituia implicit un prestigiu al scaunului său. A organizat Biserica, a întemeiat școli pentru pregătirea preoților, a înălțat altare sfinte, a cercetat mănăstirile și parohiile bănățene, ducând mângâiere și lumină păstoriților săi.
Pașa Fasli îl iubea pe Sfântul Iosif și îl respecta. Mai mulți turci, lepădându-se de legea lor, au primit botezul și aceasta pentru că Sfântul Iosif îi iubea pe toți deopotrivă, iar ușa lui era deschisă tuturor. Blândețea, milostenia și învățăturile lui pline de foc dumnezeiesc, într-adevăr cucereau pe oricine. Deci, atât creștinii, cât și musulmanii, îl aveau întru mare evlavie pentru sfințenia vieții lui și pentru darul facerii de minuni cu care Dumnezeu îl înzestrase.
Retras la Mănăstirea Partoș
Vârsta sa înaintată l-a determinat ca, la împlinirea numărului simbolic de trei ani de păstorire arhierească, după ce a pus totul în bună rânduială, prin înnoirea vieții duhovnicești și prin înțeleapta chivernisire a treburilor bisericești, să se retragă la Mănăstirea Partoșului. Locul cârmuirii sale vlădicești, precum și întreaga activitate monahală s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind supranumit „de la Partoș“ și „Mitropolitul Timișoarei“, într-un cuvânt, patronul și ocrotitorul Mitropoliei Banatului. Era în al 85-lea an al vieții, iar al mântuirii 1653, când, înconjurat de dragostea tuturor, s-a statornicit în acea vatră străveche de spiritualitate românească. În vremea Sfântului, Mănăstirea Partoș era și un centru important bisericesc, cu o școală pentru preoți și care număra nu numai călugări din Banat, ci și din Țara Românească. Viețuirea Sfântului Iosif aici, timp de alți trei ani, a mărit importanța și rosturile așezământului, spre el îndreptându-se și mai târziu, cu același zel, pașii credincioșilor.
Despre aceasta glăsuiește o însemnare cu mână făcută în 1655 pe un Minei slavon din 1529, care a aparținut Mănăstirii Sângeorz: „Această carte este a domnului mitropolit Iosif al Timișoarei la anul 1655… care de bunăvoie a părăsit eparhia, retrăgându-se în Mănăstirea Partoș, unde a trăit câțiva ani și apoi s-a mutat la viața veșnică unde sfinții se odihnesc“.
Clopotele mănăstirii au început să bată singure
Tradițiile spun că în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au început să bată singure, fără să le tragă cineva, ducând în depărtări trista veste. Apoi trupul neînsuflețit al marelui mitropolit a fost așezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mănăstirești, în dreptul ușii de la intrare care e spre miazăzi. Pe lespedea ce s-a așezat deasupra, mâini pioase au săpat o inscripție pe care înainte cu aproape un veac se citea cu ușurință: „Sviatitel Iosifa novii bivșii Mitropolita Temișvarskii“ – „Preasfințitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timișoarei“.
Era sfârșitul verii lui 1656, când a trecut la cele veșnice la 85 de ani părintele duhovnicesc al ortodocșilor din părțile Banatului. Sfântul Iosif numit e acum „cel Nou“, spre a-l deosebi de alți sfinți mai vechi cu același nume, nu a încetat nici după moarte să vină într-ajutor credincioșilor, pe mulți din cei care se apropiau cu rugăciuni de mormântul său.
Despre cinstirea de sfânt care i s-a dat din vechime mărturisește, printre altele, icoana pictată la 1782 de preotul Ștefan Bogoslovici la cererea protopopului Jebeului, Ioan Șuboni, și așezată pe peretele bisericii mănăstirești din Partoș, deasupra locului unde a fost îngropat. Se știe că fostul jude al Timișoarei, Marcu Muțiu, s-a tămăduit de boală venind să se roage aici. Drept mulțumire pentru aceasta el a zidit, în anul 1750, alături de vechea biserică mănăstirească, o alta, nouă, mai mare și mai trainică. Mai mult decât atât însă, fostul mitropolit al Timișoarei intră statornic în conștiința credincioșilor bănățeni, el fiind invocat în orice împrejurare deosebită a vieții lor.
(Alexandru Chituță, ziarul Lumina)