Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul pompierilor

Unul dintre sfinții cinstiți mai deosebit de BOR și de pompierii militari este Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș. El a strălucit cu aureola sfințeniei încă de când era în viață, fiind „podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbăvirea credincioșilor și ocrotitorul pompierilor”.
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou, Mitropolitul Timișoarei, s-a născut pe la 1568 în orașul Raguza din Dalmația, pe malul Mării Adriatice. Multe nu știm despre cei dintâi ani ai vieții sale. Se pare că tatăl său era stăpânul unei corăbii și transporta mărfuri pe Adriatica, Mediterana, Marea Neagră și Dunăre. Murind el devreme, tânărul Iacob, cum se numea din botez viitorul ierarh, a fost crescut de mama sa în buna cinstire de Dumnezeu.
Nemaiavând neamuri în Raguza, aceasta s-a mutat la un frate al ei care era negustor în orașul Ohrida. Aici, Iacob urmă învățătura cărții până la vârsta de 15 ani când, aprins de dragostea lui Dumnezeu, își închină viața Mântuitorului Hristos, intrând în Mănăstirea Maicii Domnului din acel oraș, unde continuă cu învățătura și citirea cărților sfinte. După cinci ani de nevoințe duhovnicești, dornic de o viață mai retrasă, părăsește Ohrida și apucă drumul Sfântului Munte Athos. Acolo intră în Mănăstirea Pantocrator unde, după o viață aspră și cu multe osteneli, în post și rugăciuni de toată noaptea, începe să urce cu multă sârguință treptele desăvârșirii. Cu nespusă bucurie și puternic mișcat de dumnezeiasca chemare, primește tunderea în monahism, sub numele de Iosif, îmbrăcând schima marelui și îngerescului chip.
Îndrumător iscusit în cele duhovnicești
Era în primăvara vieții, când atingea abia de 21 de ani ai trăirii sale. De acum, sufletul tânărului schimonah Iosif, într-aripat cu dumnezeiescul dar, uimește pe toți sihaștrii Sfântului Munte cu desăvârșita lepădare de sine, cu smerita cugetare, cu totala neagoniseală cea de bună voie și cu întreaga înțelepciune. Fiind smerit cu mintea și blând cu inima, Dumnezeu i-a dăruit putere cuvântului prin care mișca inimile tuturor, înduioșindu-le până la lacrimi și într-aripându-le cu darul cel dumnezeiesc. Pentru curățenia lui sufletească în înalta sfințenie la care a ajuns, Dumnezeu l-a îmbrăcat, printre alte daruri, și cu acela al facerii de minuni. Părinții din Sfântul Munte care sufereau de diferite boli ale firii, veneau la părintele Iosif și, prin rugăciunile lui, se tămăduiau de toate neputința.
Fiind nevoie de un îndrumător iscusit în cele duhovnicești, dar în același timp și de un bun organizator al vieții monahicești după rânduielile marelui Vasile cel Mare, la cererea Patriarhului Constantinopolului (azi Istanbul), este trimis egumen pentru marea lavră (mănăstire) a Sfântului Ștefan din Adrianopol. Acolo rămâne șase ani, muncind fără preget la organizarea și punerea în rânduială a pravilelor duhovnicești și regulilor vieții celei de obște.
După altă bucată de vreme este pus egumen în marea lavră românească Cutulmuș (Muntele Athos), veche ctitorie voievodală a domnitorilor români, începând cu Vlaicu Vodă al Țării Românești, iar în acea vreme puternic susținută și înzestrată cu toate cele de trebuință de domnitorii Matei Basarab al Țării Românești și Vasile Lupu al Moldovei. Obștea monahală a mănăstirii Cutulmuș era formată din români nord-dunăreni, moldovlahi, transilvăneni și bănățeni.
Și fiind încărcat de ani îndelungați, cam 80 la număr, egumenul Iosif se retrage în liniștea unei chilii a mănăstirii Vatopedu, dar nu se bucură mult de această liniște. Scaunul mitropolitan al Timișoarei devine vacant. Românii bănățeni doresc ca mitropolit al lor pe fostul egumen al lavrei românești din Muntele Athos, pe Iosif, care dobândise deja faima de sfânt.
„Cine este marele preot ghiaur care merge la Timișoara?”
Așa se face că părintele Iosif, fără voia lui, este hirotonit arhiereu și ridicat la rangul de mitropolit al românilor din Țara Banatului, pentru care primește cuvenitele întăriri în anul de la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos 1650.
În drum spre scaunul mitropolitan al Banatului, Sfântul Iosif, împreună cu cei care-l însoțeau, trec Dunărea pe la Palanca. La trecerea Dunării se zice că s-au speriat caii de la trăsură în care se afla mitropolitul și nu voiau cu niciun chip să urce pe podul umblător. Atunci s-a coborât Sfântul Iosif din trăsură și luând caii de hățuri, ei îndată s-au liniștit și urcându-se cu trăsura pe pod, au trecut Dunărea.
Pe când mergea Sfântul Iosif spre cetatea Timișoarei și se apropia de satul Șama (azi Jamul Mare), iată că în fața lui apare o ceată de călăreți turci, care au întrebat: „Cine este marele preot ghiaur care merge la Timișoara?”. La această întrebare, de care s-au speriat toți însoțitorii, mitropolitul Iosif a răspuns că el este cel căutat. Atunci mai marele cetei de călăreți, aga Ismail, s-a coborât de pe cal și cu multă smerenie l-a rugat pe mitropolit ca „în numele lui Alah și al lui Iisus”, să se întoarcă la Vârșeț, fiindcă a lui cadână este de trei zile în chinurile nașterii. Și i s-a arătat în vis îngerul ei creștin și i-a spus că până nu va trece prin fața casei trăsura preotului celui mare, care merge la Timișoara, nu-i va da Alah ușurare. Și tot îngerul a spus ca să meargă robul ei, aga Ismail, să-l întâmpine pe marele preot ghiaur în satul Șama și să-l roage să se întoarcă la Vârșeț. Și l-a rugat aga Ismail pe Sfântul Iosif cu multă smerenie să se întoarcă la Vârșeț, că îi va da orice îi va cere. Sfântul răspunde că e gata să-i împlinească dorirea, nu însă pentru bunuri lumești, ci pentru a împlini voia Domnului din ceruri. În timp ce mitropolitul Iosif, cufundat în rugăciune, trecea prin fața casei lui aga Ismail, soția lui s-a ușurat pe loc și a născut un băiat, iar aga Ismail a căzut în genunchi în fața Sfântului și i-a sărutat dreapta cu lacrimi de recunoștință. Unii cred că acest copil, făcându-se creștin și apoi călugăr, a ajuns după aceea episcop de Caransebeș, dăruindu-se cu totul slujirii lui Dumnezeu.
Apropiindu-se Sfântul Iosif de cetatea Timișoarei, a fost întâmpinat cu mare alai. Și pe când în dangătul clopotelor se îndrepta spre biserică, iată că a fost scos înaintea mitropolitului un olog de 20 de ani în suferință, peste care punându-și el mâinile, și cu multă umilință rugându-se Stăpânului Hristos, îndată se făcu sănătos. Mulțimea, văzând minunea, s-a spăimântat și îngenunchind în fața lui cu lacrimi îi săruta veșmintele și mărea pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta, săvârșită prin alesul Său.
Evlavie și dragoste față de toți
Așezarea în scaun a Sfântului Iosif ca mitropolit al Banatului s-a întâmplat în ziua de Sfântul Ilie (20 iulie) a anului 1650. Și a păstorit el Biserica lui Dumnezeu din aceste ținuturi românești vreme de 3 ani (1650-1653).
În acest timp a organizat Biserica, a întemeiat școli pentru pregătirea preoților, a înălțat sfinte altare, a cercetat mănăstirile și parohiile bănățene, ducând mângâiere și lumină păstoriților săi.
Pașa Fasli, conducătorul turc al Pașalâcului Timișoarei, îl iubea și respecta pe Sfântul Iosif pentru evlavia și dragostea pe care o avea față de toți, indiferent de religie sau neam.
Odată, pe când săvârșea Sfânta Liturghie în ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timișoara, în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel (1653), a izbucnit un mare foc în partea de apus (vest) a Timișoarei. Un vânt puternic întindea pîrjolul cu repeziciune asupra întregului oraș. Mulți au pierit atunci în flăcări, iar groaza îi cuprinsese pe locuitori. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieșit în fața bisericii luând cu sine Sfintele Taine și căzând cu fața la pământ și cu toată tăria sufletului cerând îndurare lui Dumnezeu să scape cetatea de prăpăd, deodată nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi (est) întunecând tot cerul și o ploaie torențială s-a vărsat timp de mai multe ore, fără încetare, până a stins cu totul focul nimicitor. Și Sfântul Iosif, ridicându-și fruntea de la pământ, mulțumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru mila ce a făcut-o izbăvind de moartea cea năpraznică a prăpădului. Apoi, mergând acasă, s-a închis în chilia sa și timp de 3 zile n-a mai ieșit. Când s-a arătat din nou în lume, pe dosul palmei lui de la mâna stângă îi apăruse semnul Sfintei Cruci, ca și când ar fi fost ars cu fierul înroșit.
În ziua Sfinților Arhangheli, pe 8 noiembrie 1653, mergând Mitropolitul la Mănăstirea Partoș pentru hramul mănăstirii de acolo, l-au întâmpinat o mulțime de credincioși. Dând să intre în biserică pentru a săvârși dumnezeiasca slujbă, a fost oprit de 11 ologi și suferinzi care îi cereau îndurare. „Nu-mi cereți mie tămăduire, le spuse Sfântul, ci cereți tămăduitorului de oameni, Domnului nostru Iisus Hristos, rugați-vă Lui și vă veți vindeca.” Apoi, oprindu-se în mijlocul lor și punând mâinile peste ei, s-a rugat și în aceeași clipă un fior a străbătut trupurile lor îndoite de suferință și, revenindu-le puterea, s-au ridicat cu totul sănătoși. Iar mulțimile văzând această minune se bucurau și slăveau pe Dumnezeu.
Simțindu-se îngreunat de povara anilor și dorind a petrece viața ce-i mai rămăsese în liniște, Sfântul Iosif s-a retras din scaunul mitropolitan al Timișoarei, închinoviindu-se la Mănăstirea Partoș. Trei au fost anii pe care i-a petrecut aici (1653-1656) întru rugăciune și facere de bine, până a trecut la cele veșnice.
Clopotele mănăstirii au început să bată singure
Tradițiile spun că în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au început să bată singure, fără să le tragă cineva, ducând în depărtări trista veste. Apoi trupul neînsuflețit al marelui mitropolit a fost așezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mănăstirii, în dreptul ușii de intrare care e spre miazăzi. Era la sfârșitul verii lui 1656 când a trecut la cele veșnice la 88 de ani părintele duhovnicesc al ortodocșilor din părțile Banatului.
Cu adevărat multe minuni s-au săvârșit la mormântul sfântului, vindecări de boli sufletești și trupești. La mormântul său s-au făcut pelerinaje ale credincioșilor din depărtări și nimeni nu a plecat fără mângâiere.
Patron al pompierilor din România
Ținând seama de viața și petrecerea cuviosului Mitropolit Iosif și stabilindu-se fără putință de tăgadă că el a strălucit ca un adevărat vas ales al Domnului prin credința curată și că a lăsat în urma lui mireasma sfințeniei, Sfântul Sinod al BOR a hotărât la 28 februarie 1950 să-l așeze în ceata sfinților, statornicind data de 15 septembrie a fiecărui an pentru cinstirea lui cu toată cuviința.
La 7 noiembrie 1956, după ce, din vreme, moaștele sale au fost aduse de la Mănăstirea Partoș, el a fost proclamat solemn ca sfânt și așezat în catedrala mitropolitană din Timișoara.
În sesiunea din 13-14 septembrie 1997 a Sfântului Sinod al BOR, în baza adresei 211 a MAI și a dresei 27006 a Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari prin care se solicita desemnarea ca patron spiritual al pompierilor pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, s-a aprobat ca patron al pompierilor din România, datorită minunilor și faptelor sale vrednice de pomenire.
Pompierii militari de la ISU „Bucvoina” Suceava, în cinstea ocrotitorului lor spiritual, ca jertfă, au ridicat o biserică militară, mai ales că în ea se află o parte din moaștele Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș
(Preot militar Ovidiu IACOB – Suceava)