Sfântul Ierarh Ioan de la Râșca, episcopul Romanului – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântul Ioan de la Râșca s-a născut într-o familie de buni creștini, răzeși din ținutul Vrancei, Gheorghe și Anastasia. Nu știm ce nume avea din botez, dar mitropolitul Varlaam, pe când era egumen la Mănăstirea Secu, l-a închinoviat pe noul venit, prin anii 1619/1620, în obștea Mănăstirii Râșca. A fost tuns în monahism în jurul anului 1630, cu numele de Ioan – egumen la acea vreme fiind ieromonahul Agafton – probabil în amintirea episcopului Ioan, fost episcop la Huși (1598-1605) și Rădăuți (1605-1608), care își avea metania și primise schima cea mare în Mănăstirea Râșca.
La 6 km de Mănăstirea Râșca, pe malul pârâului Râșcuța, se află „Poiana lui Ion”, poiana în care ierarhul, devenit schimnic, se retrăsese în chilia sa pentru nevoință, meditație și rugăciune. Astăzi, în „Poiana lui Ion” arhimandritul Mihail Bălan, fost stareț al Mănăstirii Râșca, construiește un așezământ monahal în formă de cetate, după planurile arhitecților Bogdan Negoiță și Marius Tanasă.
Tânărul călugăr Ioan a dobândit o pregătire cultural-duhovnicească în vestita școală isihastă înființată la Mănăstirea Râșca pe la mijlocul secolului al XVI-lea de ieromonahul Macarie Cronicarul, cel de-al doilea ctitor al mănăstirii, în două rânduri episcop de Roman (1531-1548 și 1551-1558). După cum știm, primul ctitor a fost Bogdan Vodă cel Bătrân, iar al treilea, vornicul Costea Băcioc, rudă prin alianță cu vornicul Nestor Ureche, ctitorul Mănăstirii Secu; vornicul Costea Băcioc este cel care, în perioada 1611-1617, a adăugat un pridvor bisericii Mănăstirii Râșca.
Grație seriozității cu care, în școala monahală, și-a însușit cunoștințele teologice, artistice, misionare și edilitare, mitropolitul Varlaam al Moldovei (1632-1653) l-a avut pe Ioan de la Râșca – consăteanul său din Baloteștii Vrancei, ruda și ucenicul său apropiat – în sfera preocupărilor sale. Așa se face că, după 14 ani de ascultare în Mănăstirea Râșca, în anul 1634, an în care logofătul Vasile Lupu a ajuns pe tronul Moldovei, ieromonahul Ioan a fost transferat de la Mănăstirea Râșca la Mănăstirea Secu; mitropolitul Varlaam i-a lăsat chilia sa, cărțile și lucrurile personale pe care le păstra acolo. Însă, după ce voievodul Vasile Lupu a reparat Cetatea Neamțului, în anul 1641, sfătuit fiind de mitropolitul Varlaam, domnul a înființat, în interiorul cetății, o bisericuță cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, care a fost pusă sub oblăduirea Mănăstirii Secu.
Primul egumen al mănăstirii din Cetatea Neamțului, pe durata lucrărilor, a fost ieromonahul Ghedeon care, după finalizarea proiectului, a format o mică obște; acesta, în anul 1645 – după o trecere pasageră prin scaunul de egumen al Mănăstirii Secu – a fost numit episcop de Huși, iar de aici, după retragerea mitropolitului Varlaam, în 1655, a ajuns mitropolit al Moldovei.
După promovarea ieromonahului Ghedeon, mitropolitul Varlaam a așezat la egumenia mănăstirii din cetate – mănăstire în care se adăposteau, în vremuri de restriște, familia domnului și alte familii boierești din Moldova, precum și tezaurul țării – pe omul său de încredere și rudenia sa, adică pe Ioan de la Râșca și Secu; acesta, încă de pe atunci, era considerat a fi un călugăr smerit, rugător, postitor și cu foarte multe abilități de comunicare. În timpul egumeniei sale, care a durat mai bine de două decenii, în anul 1650, când țara a căzut pradă cazacilor și tătarilor, familia domnitoare – doamna Ecaterina, cea de-a doua soție a domnului Vasile Lupu și oamenii ei – s-a adăpostit în Cetatea Neamțului, cetate care, deși în interiorul acesteia funcționa acea mănăstire, și-a păstrat pe mai departe toate atribuțiile și funcțiile sale, cu tainițele în care se păstrau vistieriile statului, dar și cu garnizoana, închisoarea și cu slujbașii specifici unei astfel de cetăți.
După terminarea războiului și după întoarcerea din bejenie a domnului Vasile Lupu și a oamenilor săi ascunși prin Codrii Căpoteștilor din ținutul Vasluiului, acesta, în semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu, dar și pentru grija arătată de egumenul Ioan față de familia sa, la 20 aprilie 1652 a cumpărat de la Mănăstirea Râșca patru fălci de vie în zona Cotnari și le-a dăruit mănăstirii sale din cetate. La rândul său, mitropolitul Varlaam al Moldovei – ruda egumenului – a construit în Lunca Vânătorilor o moară pentru trebuințele mănăstirii, dar și pentru cele ale cetății, după cum reiese din Testamentul din 1657. Egumenul Ioan i-a fost alături mitropolitului Varlaam până în cele din urmă zile ale vieții, ascultându-i ultimele sfaturi și dorințe; după mutarea lui la cele veșnice, s-a îngrijit să fie înmormântat lângă zidul sudic al bisericii Mănăstirii Secu.
Ieromonahul Ioan a fost egumen în mănăstirea din cetate din 1645 până în 1666, când mitropolitul Ghedeon al Moldovei (1655-1659 și 1664-1671), cu metania în Mănăstirea Secu, l-a numit, pentru un an, din 1666 până-n 1667, egumen al Mănăstirii Secu. De aici, în anul 1667 l-a luat și l-a așezat în scaunul vlădicesc al Episcopiei Hușilor, fiind hirotonit întru arhiereu de mitropolitul Ghedeon al Moldovei, însoțit de Dosoftei al Romanului (1660-1671) și Serafim al Rădăuților (1667-1669 și 1671-1685); toți trei fuseseră anterior episcopi de Huși.
De reținut este faptul că, pe vremea când era egumen la mănăstirea din cetate, a botezat pe fiica armașului cetății, Ștefan Joldea, cu numele Teodora. Aceasta nu este alta decât cea care peste ani va deveni Sfânta Teodora de la Sihla sau din Carpați.
Episcopul Ioan a păstorit în scaunul vlădicesc al Episcopiei Hușilor din 1667 până în 1674, sub doi mitropoliți: Ghedeon, cel care l-a ales, hirotonit și instalat episcop, și Dosoftei (1671-1674, 1675-1686). A cunoscut vremuri grele, căci teritoriul eparhiei sale a fost adesea pustiit, deopotrivă de otomani și de tătari.
Când mitropolitul Dosoftei, la începutul anului 1674, a luat drumul exilului în Polonia, locul său a fost ocupat de Teodosie al Romanului (1674-1675), cel care a murit ca martir, iar în scaunul de la Roman – episcopie înființată de primii voievozi mușatini ai Moldovei – a trecut Ioan de la Huși, care a păstorit un deceniu și mai bine; adică din 1674 până la fericita sa mutare la Domnul în 1685.
Nu avem informații legate de activitatea sa liturgică, pastoral-misionară, culturală și edilitară, însă ceea ce știm este că Ioan, ca episcop de Roman, împreună cu vornicul Moțoc din Odobești, ruda sa, a inițiat construirea Mănăstirii Mera, situată nu departe de Mănăstirea Vărzărești; această mănăstire avea să fie pustiită de armata lui Matei Vodă Basarab. Prima stareță a Mănăstirii Mera se pare că a fost Teodora, care își avea metania la Mănăstirea Vărzărești. Din păcate, cei doi ctitori nu și-au putut vedea realizat proiectul, deoarece în anul 1685 amândoi s-au strămutat la cele veșnice; lucrările mănăstirii au fost continuate de Ursa, soția vornicului Moțoc din Odobești, care, la 25 aprilie 1686, dăruia o ocină Mănăstirii Mera.
Episcopul Ioan al Romanului, cuviosul monah îmbunătățit de la Râșca și Secu, a fost înmormântat lângă biserica mare a Mănăstirii Secu de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei, cel care, cunoscându-i viața virtuoasă, l-a înscris în anul 1686 în lucrarea sa, Viața și petrecerea sfinților. Canonizarea oficială a Sfântului Ioan s-a făcut de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa de lucru din 5-7 martie 2008, cu zi de prăznuire 30 august.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi!