Sfântul Ierarh Dosoftei – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut la 26 octombrie 1624. Din botez se numea Dimitrie. Tatăl său se numea Leontie Barilă (Barilovici), iar mama sa se numea Maria Misira. Erau originari din Suceava.
A studiat la Școala Vasiliană de la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, la Academia duhovnicească din Kiev, înființată de mitropolitul Petru Movilă, și la Școala Bratskaia a Frăției Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Lemberg (Liov). Cunoștea greaca, latina, ebraica, polona, slavona și rusa. Avea și cunoștințe temeinice de gramatică, retorică și poezie. Totodată, era și un bun teolog.
Nu se știe când și unde a fost tuns în monahism. În anul 1649, Dimitrie Barilovici semna, pe verso-ul unui document al Mănăstirii Probota, „Dosoftei ieromonahul”.
În 1658, în timpul domnului Gheorghe Ghica (1658-1659), pe când avea 34 de ani, a fost ales episcop de Huși. Doi ani mai târziu, în 1660, a fost ales episcop de Roman, iar în 1671, rămânând vacant scaunul de mitropolit al Moldovei, a fost ales întâistătător al Bisericii din Moldova.
Datorită poziției sale filo-polone, în 1673 a fost nevoit să se refugieze pentru câteva luni în Polonia, împreună cu fostul domn Ștefan Petriceicu (1672-1674). Noul domn, Dumitrașcu Cantacuzino (1674-1675), l-a numit în scaunul de mitropolit pe episcopul de Roman, Teodosie. Exilul său a fost însă de scurtă durată, întrucât a revenit în țară, fixându-i-se ca loc de detenție Mănăstirea „Sfântul Sava” din Iași, cel mai probabil, ori Mănăstirea Cetățuia, ctitorită în 1672 de domnul Gheorghe Ștefan.
În 1675, același domn care îl demisese, Dumitrașcu Cantacuzino, l-a readus în scaunul de mitropolit, trimițându-l pe Teodosie, numit în locul său, la mănăstirea sa de metanie, Bogdana, din județul Bacău.
În anul 1677, domnul Antonie Russet (1675-1678) a stabilit printr-un hrisov mutarea definitivă a reședinței mitropolitane la Iași, lângă Biserica „Sfântul Nicolae” – Domnesc.
În cei 27 de ani de păstorie la Huși, Roman și Iași, mitropolitul Dosoftei a întreprins o bogată activitate cărturărească, alcătuind sau traducând în limba română cărți de teologie, de slujbă, de istorie și literatură.
Începuturile activității sale literare înaintează până în jurul anului 1645, când se crede că a tradus o broșură de 54 de pagini, ce cuprindea Paraclisul Precistei și două povestiri cu subiect veterotestamentar, povestiri precedate de un comentariu în 48 de versuri. Sunt probabil primele sale încercări poetice în limba română.
În perioada episcopatului său la Huși și Roman a tradus, sau poate doar a revizuit traducerea lui Nicolae Milescu Spătarul, Cronograful lui Matei Kigalas, cu diverse adnotări făcute după Cronograful lui Dorotei al Monemvasiei. Și această traducere este însoțită de 61 de versuri; unele traduse, altele originale. Tot la Huși a revizuit traducerea Istoriilorlui Herodot, precum și pe cea a Vechiului Testament, – traducere care, revăzută și de frații Radu și Șerban Greceanu, a fost inclusă în Biblia de la București din 1688 –, ambele făcute de cărturarul Nicolae Milescu Spătarul. A mai tradus un Pateric grecesc, Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos, și fragmente din Viața și minunile Sfântului Vasile cel Nou. Apoi a început să traducă Viața și petrecerea sfinților, cum reiese din a doua prefață a cărții.
Prima sa mare operă este Psaltirea în versuri, tipărită în 1673 la Uniev, în Polonia, deoarece tipografia de la Iași nu mai funcționa. Traducerea Psaltirii s-a făcut între 1665-1670. Fiind pe limba neamului său, Psaltirea a cunoscut o largă răspândire în Țările Românești.
Psaltirea în versuri este cea care îl consacră drept cel dintâi poet român, mitropolitul Dosoftei reușind să mlădieze limba română și să creeze versuri de o frumusețe și sensibilitate remarcabile. Prin ea s-au pus bazele poeziei românești culte, mitropolitul îmbogățind limba literară prin folosirea lexicului popular. Tot la Uniev a tipărit și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, tradus din limba slavonă, ce cuprindea și Canonul Învierii și alte rugăciuni către Mântuitorul Hristos.
Prin traducerea și tipărirea Dumnezeieștii Liturghii (1679), prima ediție integrală a Liturghierului, mitropolitul Dosoftei a deschis realmente drumul utilizării limbii române în cultul Bisericii. Dacă până atunci ea era permisă doar până în tinda Bisericii, prin traducerea textului Sfintei Liturghii limbii române îi sunt deschise ușile împărătești ale altarului străbun. La sfârșitul Liturghierului mitropolitul Dosoftei a adăugat numeroase rugăciuni speciale, cuprinse sub titlul Molitvelnicul mic.
Cu sprijinul patriarhului Ioachim al Moscovei, mitropolitul Dosoftei reînnoiește tipografia mitropolitană, tipărind în 1680 Psaltirea de-nțăles în proză, cu text paralel slavo-român, pentru a fi folosită de preoți în cadrul slujbelor. În anul următor a apărut Molitvelnicul de-nțăles, la începutul căruia a inserat un Poem cronologic despre domnii Moldovei (136 de versuri); aceasta este prima scriere istorică românească tipărită. Astfel, Molitvelnicul avea un dublu rol, de întărire a conștiinței naționale românești și de promovare a rânduielilor ortodoxe în limba maternă. În 1683 a reeditat Liturghierul, completat cu mai multe rugăciuni, și a tipărit Octoihul și Paremiile de peste an.
Temându-se ca moaștele Sfântului Ioan cel Nou să nu fie profanate de otomani, mitropolitul Dosoftei a luat cu sine și moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Regele le-a asigurat drept reședință castelul regal de la Stryi, însă libertatea de mișcare a mitropolitului era diminuată. Cu toate somațiile, insistențele și asigurările domnului Constantin Cantemir, mitropolitul Dosoftei nu s-a putut întoarce în țară, întrucât, pe de o parte, era considerat de regele polon prizonier de război și, pe de altă parte, chiar și în eventualitatea eliberării sale personale, nu i s-ar fi permis să se întoarcă în patria sa cu bunurile și actele confiscate; ele vor fi împărțite la doar două luni după moartea mitropolitului. Prețioasele relicve ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava vor fi readuse la Suceava abia în 1783, la stăruințele mitropolitului Dositei Herescu.
Mitropolitul Dosoftei a locuit până la moartea sa în castelul de la Stryi, iar când venea în Zolkiew (astăzi Nesterov, Ucraina), era găzduit în Mănăstirea „Sfântul Vasile”, de unde și concluziile eronate că spre sfârșitul vieții a acceptat Uniația. În acea mănăstire a trecut la cele veșnice, în ziua de 13 decembrie 1693, fiind înmormântat într-o criptă a mănăstirii, sub pridvorul bisericii. Din păcate, mormântul său este astăzi necunoscut, întrucât biserica a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului (în special în 1781), pe de o parte, și, pe de altă parte, conform unor mărturii, în cripta sa au fost adunate, cu prilejul refacerii bisericii, toate osemintele descoperite.
Canonizarea Sfântului Ierarh Dosoftei a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședințele din 5-6 iulie 2005; proclamarea oficială a avut loc la Iași, în cadrul Sfintei Liturghii săvârșite în ziua hramului Sfintei Cuvioase Parascheva (14 octombrie 2005).
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește!