Sfântul Haralambie în Calendarul Popular

Astăzi este o zi însemnată în Calendarul Popular al românilor și e bine să luăm aminte. „Îi zi rauă de tăt feliu de boli… ciumă… vărsat… friguri, că Domnu’ Dumnezău i-o dat Sfântului să țână toate boalele din lume și să facă ce-o vre cu iele păntru uamenii răi… Haralambu de ciumă… așe să spune… țâne moartea într-un drot și-o slobode la hăi cu inimă neagră.” (Marcel Lapteș – „Timpul și sărbătorile țăranului român”).
Sfântul Haralambie, Haralam „de ciumă” sau „de boale”, cum îi spun țăranii, a primit de la Dumnezeu putere asupra morții și a bolilor cele rele, multe dintre ele fiind fără de leac în veacurile trecute. Anticipată în Calendarul Popular încă din luna ianuarie prin „Atanasia Ciumelor”, sărbătoare peste care s-a suprapus praznicul Sfinților Atanasie și Chiril (considerați și ei apărători de boli), ziua de 10 februarie este respectată cu strictețe în toate zonele țării.
Despre Sf. Haralambie circulă multe legende, toate dintre acestea încercând să explice marele har cu care a fost învestit de Dumnezeu: „Sfântul Haralambie, care fusese dintru-întâi cioban la oi, a învățat de la un doftor lecuirea tuturor felurilor de boli și, tămăduind oamenii fără plată, lumea l-a făcut Sfânt. Ivindu-se însă într-un rând Ciuma, oamenii au început să moară cu droaia și, în puțină vreme, a rămas singur, singurel. Dumnezeu i-a dat atunci Sfântului Haralambie Ciuma în seamă. De atunci, el ține Ciumele de păr, ca să nu-și mai facă de cap, cum și-au făcut cu ai lui. Câteodată le scapă, și atunci Ciumele se reped în lume ca lupii între oi. Deosebirea este numai că lupul omoară cât omoară și se duce, în vreme ce Ciuma ia de-a rândul, și pe bun, și pe rău, până bagă Sf. Haralambie de seamă, și o strânge din nou din lume, înhățând-o de păr”. (I. Candrea).
Într-o altă legendă, Sfântul e răzbunător și cumplit. Cu toate că ține Ciuma legată de grumaz cu un lanț de fier, îi dă drumul din când în când în lume pentru a se răzbuna pe cei care nu-i cinstesc ziua „și Ciuma, care are aripi și o sabie lată în mână, cum se vede scăpată din lanțul în care e înferecată, îndată aleargă la oamenii ce nu-i țin ziua, și pe toți îi omoară”. (S.Fl. Marian) Oamenii se tem de ea, pentru că „Ciuma este o dihanie nevăzută, cu un picior de vacă și unul de om, cu coarne și cu coase în mână, cu care seceră sufletele vitelor și ale oamenilor”. (Th. Speranția) și nu-i pronunță numele pentru a nu o invoca, spunându-i Alba, Maica Bătrână sau Călătoarea. Îi aduc drept ofrandă adevărate ospețe ritualice pentru a o sătura (în precreștinism se pare că existau și sacrificii umane) și îi fac veșminte noi, spre a o îndupleca să plece mai departe în lungul ei drum prin lume. Cămașa Ciumei trebuie făcută într-o singură noapte, de nouă femei iertate, pentru a fi agățată înainte de răsăritul soarelui într-un copac din hotarul satului. Înainte vreme, cu Cămașa Ciumei se îmbrăca o figură antropomorfă construită din paie, în timp ce – în unele sate – prin gura veșmântului trebuiau să treacă toți oamenii din comunitate, pentru a fi feriți de cumplita boală. Astăzi, deși ciuma a dispărut de mult, oamenii țin sărbătoarea pentru ca Haralamb să-i apere de celelalte boli.
Mai mult, cum el este Sfântul care ia sufletul omului când își dă duhul, se spune că celui care lucrează de ziua lui „îi iese greu sufletul din trup”. Așa că, pe lângă ofrandele aduse Ciumei, se împarte de sufletul Sfântului Haralambie și colivă. Pentru Ciumă, femeile fac un colăcel ritual (Colacul Ciumei), pe care îl rup în patru bucăți și aruncă în cele patru vânturi. În Hunedoara este vie o practică străveche, consemnată de etnologul Marcel Lapteș: „În satul Boșorod facem «Hrana Ciumei»… mai acolo, în hotaru’ satului punem o cruce din lemn de prun șî jos punem oase de-alea mari de nu le mai mâncă cânii… un dărab de pită d-aia veche și puneam să mânce ciuma să nu vină în holdele noaste… așe… altele tăiau o găină neagră și o pune în gardul de sus a ocolului lângă Dealu’ Căpățânii să mănânce Ciuma și să nu vină în satul nost”. Iar ca să fie siguri că bolile nu vor intra în satul lor, țăranii fac o brazdă cu un plug tras de doi boi negri de-a lungul hotarului, închizând comunitatea într-un cerc protector.
(sursa: www.jurnalul.ro)