Sfântul Grigorie Palama, teologul îndumnezeirii omului

Într-o deplină coerență cu Duminica Ortodoxiei, în a doua duminică a Postului Mare, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Imnurile liturgice îl numesc „slava monahilor“, „sfeșnicul Ortodoxiei“, „lira Duhului“, „stâlpul Bisericii“, „oglinda lui Dumnezeu“, „noul Hrisostom“, „al patrulea teolog“, care „inițiază pe dreptcredincioși în cunoașterea tainei Preasfintei Treimi“.
Pomenirea Sfântului Grigorie Palama în imediata succesiune a Duminicii Ortodoxiei evidențiază faptul că, în dezvoltarea teologică a doctrinei, atât sinoadele ecumenice, cât și Sfinții Părinți nu au epuizat apa vie a revelației dumnezeiești, trăită și păstrată eclesial. A rămas permanent o cale deschisă pentru noi aprofundări și un aluat ce continuă să dospească frământătura nouă până la plinirea veacurilor, prin reflecția teologică, exegeza biblică, cateheza mistagogică și viața duhovnicească, generând continuu convertire personală prin credință și constituirea prin Sfintele Taine a trupului comunitar-sobornicesc al lui Hristos în extensia sa istorică.
Lumina necreată a Sfintei Treimi ne vindecă de moarte
Sfântul Grigorie Palama a teologhisit despre har „constrâns de necesitatea să vorbească împotriva celor care socoteau creat tot ceea ce nu este fire dumnezeiască“. El este Părintele atonit cu cea mai mare autoritate teologică și influență din perioada finală a teologiei bizantine, un atlet al spiritualității ortodoxe isihaste a Răsăritului creștin și un profund cunoscător al resorturilor vieții duhovnicești lăuntrice. În planul dezvoltării doctrinei, Sfântul Grigorie este teologul cu cea mai semnificativă contribuție dogmatică din secolele XI-XIV și care a dus mai departe gândirea teologică a marilor Părinți ai Bisericii de Răsărit, dându-i o nouă dinamică creatoare. În centrul reflecției sale teologice se situează taina Sfintei Treimi, care însă este aprofundată și dezvoltată din perspectiva consecințelor pe care le poartă asupra antropologiei și a vieții duhovnicești practice. În această perspectivă, aprofundările și dezvoltările teologice despre distincția între ființa și energiile necreate ale lui Dumnezeu dezvoltă teologic dogma de la Niceea, Calcedon și Constantinopol cu privire la unitatea ființei Persoanelor Preasfintei Treimi, dualitatea naturilor în unicitatea ipostasului lui Iisus Hristos, realitatea a două voințe și a lucrării și a comunicării însușirilor în concretul ipostasului Logosului Întrupat. Finalitatea practică și miza teologică a acestui uriaș efort de aprofundare doctrinară îl constituie taina îndumnezeirii omului. Lumina necreată a Sfintei Treimi vindecă omul întreg de moarte și îl ridică din starea de păcat și cădere și creează premisele antropologice ca cei uniți cu Hristos și pecetluiți prin ungerea Sfântului Duh să guste încă de aici slava viitoare și bucuria Împărăției lui Dumnezeu ca experiență a luminii necreate. Pentru Sfântul Grigorie Palama, îndumnezeirea reprezintă elementul fundamental al antropologiei creștinismului răsăritean. Baza trinitară a îndumnezeirii omului se evidențiază în cadrele hristologice ale răscumpărării și în cele pnevmatologice ale îndreptării, cu fundamentale implicații eclesiologice și eshatologice. Interpretată hristologic și realizată în structură pnevmatologică, îndumnezeirea ia forma unui parcurs eclesial al omului spre desăvârșirea eshatologică. „Gustarea“ din ospățul Împărăției nu este un fapt care aparține exclusiv viitorului, veacului ce va să vină, ci e un parcurs care se realizează în prezent, în Biserică. Biserica este cea care-l naște pe credincios în Hristos, îl hrănește euharistic la sânul dătător de viață al Sfântului Duh și îl inițiază în taina vieții veșnice, singura deplin adevărată.
Omul – dumnezeu după har
Până la Sfântul Grigorie Palama, în ale cărui scrieri avem o extraordinară sinteză a marii Tradiții a Bisericii cu privire la tema îndumnezeirii omului, se înscriu mari nume ale literaturii patristice, care consemnează o dezvoltare consecventă a doctrinei îndumnezeirii omului, interpretată cu precădere în perspectivă hristologică. Iată câteva formulări care au intrat în memoria milenară a Bisericii universale: „Dumnezeu S-a făcut ceea ce noi suntem ca să ne facă pe noi ceea ce este El“; „Cuvântul S-a făcut trup ca pe om să-l facă în stare să primească dumnezeirea“.
Din aceste mărturii patristice, care au devenit enunțuri dogmatice ce au structurat teologia ulterioară, rezultă că pentru Sfinții Părinți taina întrupării Fiului lui Dumnezeu reprezintă centrul răscumpărării, temeiul și începutul îndumnezeirii omului. Întruparea Cuvântului inaugurează pentru om un mod nou de viață divino-umană prin faptul că „dumnezeirea a ajuns în firea noastră“. În al doilea rând, atunci când Sfinții Părinți vorbesc despre Întrupare ca taină îndumnezeitoare pentru om, ei nu o restrâng doar la momentul Nașterii Domnului, ci cuprind toate evenimentele hristice, începând cu dumnezeiasca Lui zămislire și până la Învierea și Înălțarea de-a dreapta Tatălui și trimiterea Sfântului Duh. În această extensie ce acoperă întreaga iconomie a mântuirii în Hristos, „taina Întrupării“ are consecințe în toată existența ontologică a omului.
O pnevmatologie hristologică
Începând cu secolul al XI-lea, taina îndumnezeirii omului este prezentată cu precădere în perspectivă pnevmatologică; accentele pun acum în evidență lucrarea harului Duhului Sfânt în procesul dumnezeirii. Duhul Sfânt este mărturisit ca „împreună transfigurator“ și „împreună îndumnezeitor“ al firii omenești și al întregii zidiri, cu Hristos Atotțiitorul, Pantocratorul, dar și Purtătorul Duhului. Prin venirea Sa, Hristos inaugurează veacul cel nou ca timp mântuitor al Sfântului Duh și al Bisericii, ca „acum-ul“ istoric al realizării îndumnezeirii omului și al înnoirii lumii. Sfântul Duh este numit de Sfântul Grigorie Palama „sfințitor“, „plinitor“, „desăvârșitor“ și „îndumnezeitor“, sau prin cuvintele Sfântului Chiril al Alexandriei: „Duh care îl face dumnezeu pe om“. Prin harul dumnezeiesc necreat, Duhul Sfânt „ne face fii și ne îndumnezeiește, ne eliberează și ne zidește din nou, ne învrednicește de iertarea păcatelor și ne procură înțelepciune și cunoștință și tot lucrul făcut îl sfințește și umple lumea întreagă și toate le ține împreună unite în El“. Hristologia și pnevmatologia sunt nedespărțite în teologia și viața Bisericii, așa cum Fiul și Duhul sunt nedespărțiți în Sfânta Treime și în iconomie.
În aceste cadre teologice ale unei pnevmatologii hristologice, Ortodoxia vede în Biserică „o comuniune a îndumnezeirii“ cu semnificație deodată istorică și eshatologică. Cât privește ontologia îndumnezeirii omului, Sfântul Grigorie Palama subliniază că „oamenii numai cu lucrarea se îndumnezeiesc, nu însă cu ființa și nici cu ipostasul“. Pentru om îndumnezeirea este o stare „după lucrare“, întrucât „îndumnezeirea îngerilor și a oamenilor nu este ființa mai presus de ființă a lui Dumnezeu, ci lucrarea ființei mai presus de ființă a lui Dumnezeu, care se află în cei îndumnezeiți“, „dar al ființei celei mai presus de toate a lui Dumnezeu“ și care se oferă „celor ce cred cu acrivie evanghelică lui Hristos“.
Contemplativ și practic în procesul îndumnezeirii
În dinamica vieții creștine, îndumnezeirea se realizează în sinteza armonioasă a căii contemplative, „a liniștirii“, „a isihiei“ și „nepătimirii“, cu „calea trăirii“, a dragostei, a păcii, a faptelor virtuții și a lucrărilor credinței. În ambele este prezent și lucrător harul necreat al Duhului Sfânt. Drumul spre îndumnezeire este însoțit de post și rugăciune, de privegheri și trezvie, de slujire și de dragoste pentru semeni: îngrijirea bolnavilor, grija pentru cei săraci, slujirea fraților aflați în tot felul de încercări și de nevoi. Acestea primesc o semnificație eshatologică. Ca purtător al experienței liniștirii și vieții contemplative, Sfântul Grigorie arată isihia ca „faptă îndumnezeitoare“, unind vederea duhovnicească (theoria) cu făptuirea virtuoasă, înfățișându-le pe amândouă ca manifestări ale unei experiențe duhovnicești unitare: „aceasta (isihia) este cu adevărat faptă, suire cu adevărat a contemplației (theoriei) sau a vederii lui Dumnezeu, ca să vorbim mai potrivit… căci prin ea se îndumnezeiește omul“.
(Sursa: Ziarul Lumina)