Sfântul Eminescu?

O prostie gogonată! Românul, când n-are ce face, lungește lista sfinților. Îmi pare rău că trebuie s-o spun tocmai într-o gazetă suceveană, dar nici în cazul canonizării lui Ștefan cel Mare motivațiile nu-s valide până la capăt. Mai degrabă aș zice că-i roada nebănuită a campaniei de „demitizare” susținută de Boia&comp., o reacție disproporționată la adresa tentativei de detronare târzie dintr-o mitologie care, ca orice mitologie, nu-i scutită de exaltare, nici nu-i guvernată de echilibru. Coborârea din legendă și reinsertarea într-o istorie revăzută și adăugită se face, la rându-i, tot cu lipsă de echilibru, trecându-se, românește, dintr-o extremă în cealaltă: Ștefan n-ar fi decât un sangvinar fustangiu, cu ceva victorii asupra turcilor despre care se vorbește în exces, trecându-se sub tăcere înfrângerile și acceptarea statutului de veșnic birnic.
Și adepții, și contestatarii canonizării au avut la îndemână sumedenie de argumente. Ori că, vorba lui Ureche, voievodul a fost „om cu păcate”, „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, tată denaturat cu peste 50 de copii din flori (inclusiv Rareș!) , ori că nici sanctificatul rege David n-a fost mai breaz, sfânta Maria Egipteanca era prostituată ș.a.m.d. Supremul argument: în popor i s-a spus „cel sfânt”. Numai că și lui Dumitru Popescu i s-a spus, în popor, „Popescu-Dumnezeu” și n-a văzut nimeni în asta temei de sanctificare… Tot în popor circulă expresia „a încurca borcanele”, cu certă aplicabilitate și aici: o fi patriotismul rânduit între cele sfinte ca sentiment, dar biserica are canoanele ei, dumnezeirea e-a tuturor popoarelor lumii, și nu-i destul să te afli în admirația nației pentru a urca în calendar. Iubirea de patrie dusă până la jertfă e una, sfințenia e alta.
Prin tradiție sunt stabilite cele șase condiții în virtutea cărora se poate lua în discuție sanctificarea: ortodoxia neîndoielnică, moartea martirică pentru dreapta credință, înfruntarea de suplicii pentru mărturisirea dreptei credințe, puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase, puterea de a săvârși minuni în viață și după moarte, puterea de a apăra eroic credința și Biserica Ortodoxă. Nu una singură, ci cât mai multe din cele șase condiții se cuvin îndeplinite, astea-s regulile ortodoxiei, nu știu la alții cum sunt. A-l trece pe Ștefan prin toată această grilă hiperexigentă nici nu-i posibil, nici n-are rost. Voievodul care doarme la Putna a fost un mare român (lăudat și de Papă!), lui i se datorează în bună măsură dăinuirea noastră în acest binecuvântat spațiu mioritic, trebuie lăsat ca icoană laică, într-un Pantheon imaginar, tot așa cum în casele basarabenilor vedem înrămat chipul lui Eminescu.
Cât privește povestea cu sanctificarea poetului, e de tot râsul. Mai întâi c-a născocit-o o instituție cvasi-inexistentă. „Liga scriitorilor români”, înregistrată la tribunalul din Cluj, nu-i reprezintă nici măcar pe scriitorii clujeni. Este vorba de câțiva veleitari care nu știu cum să facă să audă lumea de ei. Argumentația postată pe site-ul napocanews.ro e ineptă și (fără voie) hazoasă: „având în vedere că se trage dintr-o familie ortodoxă…” Astea-s criterii? Păi și Popescu-Dumnezeu… Că Eminescu a scris versuri cu tematică religioasă este cât se poate de adevărat, dar tot el a scris și „Religia e-o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”… Definiția (scurtă) de dicționar a „sfântului” este limpede și restrictivă: „Persoană care și-a consacrat viața apărării religiei și care după moarte este considerată făcătoare de minuni.”
Nu-l putem introduce decât silnic pe Eminescu în acest strâmt… canon. Petre Țuțea spunea că „un sfânt poate fi și analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni.” Isprăvi care, în cazul Eminescu, se rânduiesc în alt etaj al patrimoniului spiritual românesc: sunt minunățiile durute ale gândului înalt și simțirii românești, dimpreună cu hotărâtoarea contribuție la construirea limbii literare a nației, cel puțin echivalente cu ctitoririle de care se face caz în erminii.
Și care fac posibilă așezarea în pictura bisericii a chipului-icoană din care ne zâmbește galeș cântăreața Floarea Calotă, ori handbalista Mariana Târcă (au contribuit bănește la restaurarea edificiului), în vreme ce figura lui Eminescu este acoperită pudic cu o perdeluță taman în biserica în care a fost botezat – Uspenia din Botoșani. N-a dat bani, n-are dreptul să fie așezat pe peretele cu ctitorii, deși a ctitorit chiar limba în care preotul săvârșește slujba. Să-i dăm crezare lui Țuțea și să nu confundăm sfințenia nici cu genialitatea, nici cu patriotismul. Una-i una, alta-i alta.