Sfântul Efrem Sirul, poetul pocăinței

Poet bisericesc neîntrecut, monah desăvârșit și slujitor răbdător, Sfântul Cuvios Efrem Sirul, pe care-l prăznuim în data de 28 ianuarie, este foarte aproape de noi, prin descrierea celor mai fine mișcări ale sufletului.
Această stea strălucitoare a Bisericii a apărut pe cerul Răsăritului în Nisibe (Siria de astăzi) la începutul secolului IV. Tatăl lui era preot păgân și l-a alungat pe copilul lui de acasă, pentru că avea compasiune față de creștini. Tânărul a fost ajutat atunci de Episcopul Iacob, care l-a îndrumat pe Efrem în rugăciune și meditație la cuvântul lui Dumnezeu. Studiul Scripturii a aprins în inima lui Efrem o flacără care l-a făcut să se îndepărteze de deșertăciunea și grijile acestei lumi și să se înalțe cu sufletul către fericirea cea cerească. Sfântul Efrem avea o curăție a sufletului și a trupului care depășea posibilitățile umane obișnuite. Această curăție îi permitea să aibă stăpânire asupra tuturor mișcărilor duhovnicești, nelăsând vreun gând rău să se încuibeze sau să-i apară în suflet. Asemenea Apostolilor, Cuviosul Efrem nu avea nici o avere, luptând zi și noapte cu foamea și somnul. Toate acestea erau încununate de o smerenie deosebită, de darul inimii zdrobite și al lacrimilor de pocăință. Sfântul își plângea propriile păcate și păcatele oamenilor. Lecturarea învățăturilor Sfântului Efrem despre zdrobirea inimii și despre Judecata de Apoi nu poate lăsa indiferentă nici chiar o inimă împietrită. Multe generații de creștini au simțit aproape de suflet operele Sfântului Efrem, mai ales „Cele șapte plânsuri“.
La scurt timp după botez, în vârstă de 20 de ani, Cuviosul Efrem a fugit de lume, ca să fie împreună cu Dumnezeu, în liniște. Mergea din loc în loc, pentru a fi de folos și celorlalți. Așa a ajuns în Edesa, unde a trăit câțiva ani, după care s-a întors în pustie. După ce a auzit despre virtuțile deosebite ale Sfântului Vasile cel Mare, a avut și o vedenie cu acesta, care era asemenea unui stâlp de foc care lega cerul de pământ. A mers în Capadocia și l-a cunoscut pe marele Vasile, iar acesta l-a hirotonit diacon.
În acele vremuri Roma lupta împotriva perșilor (338-387), iar perșii au început să-i persecute groaznic pe creștini. Ca să-și ajute frații în suferință, Sfântul Efrem s-a întors în patrie, la Nisibe. El le slujea tuturor, fiind un adevărat diacon, asemenea lui Hristos. Din smerenie, a refuzat să fie hirotonit preot. Atunci când cetatea Nisibe a fost asediată de perși, doar rugăciunile Sfântului Iacob Persul (pomenit pe 13 ianuarie) și ale Sfântului Efrem au făcut-o să reziste. Totuși, după război, Nisibe a revenit părții persane. Sfântul Efrem a plecat atunci la Edesa, unde a trăit ultimii zece ani din viața pământească.
Sfântul Efrem a predat la școala din Edesa, dezvoltând principiile tradiției exegetice stabilite de Sfântul Iacob la Nisibe. În aceeași perioadă, el a scris cele mai multe dintre minunatele sale opere, în care cunoașterea lui Dumnezeu și a învățăturii de credință este înfrumusețată de vălul prețios al unui limbaj poetic inegalabil. Se consideră că Sfântul Efrem ar fi scris mai mult de trei milioane de versuri în limba siriacă. Scrierile sale conțin tâlcuiri la aproape toate cărțile Scripturii, cuvinte împotriva ereziilor, imne despre rai, feciorie, marile taine din viața Mântuitorului și praznicele de peste an. Unele din acestea au fost traduse de curând și în limba română. Mare parte din aceste imne au intrat în cărțile de cult ale Bisericii Siriene, care îl numește pe Sfântul Efrem „liră a Sfântului Duh“ și mare învățător al lumii. Alte opere ale sale au ajuns până la noi și în limba greacă. Acestea sunt cuvinte despre zdrobirea inimii, asceză și virtuțile monahale.
Spre a-l cunoaște pe Sfântul Efrem mai îndeaproape, redăm în continuare spre lectură câteva cuvinte de folos din scrierile cuviosului.
Despre ascultare
Un frate i-a spus altui frate: „Avva mi-a poruncit să merg la brutăria din sat și să fac pâine pentru frații din mănăstire, însă oamenii de acolo sunt lumești, vorbesc ce nu se cuvine și nu-mi va folosi să aud unele ca acestea. De ce trebuie așa ceva?“ Fratele i-a răspuns: „Nu ai văzut tu oare copiii și cum învață aceștia, fiecare pentru el, în caietul lui, și nu pentru altul, știind că îi vor spune învățătorului tema pe care au învățat-o ei, și nu alții? Iar dacă vor începe să te biruiască patimile, să ții minte cele spuse: Toate să le încercați, țineți cele bune! (I Tesaloniceni 5, 20) („Despre cum se dobândește virtutea smereniei“).
„Adu-ți aminte neîncetat de moarte și de mormânt“
Să știi și că dracii se tem de tăcere, post, priveghere, abstinență, smerenie, rugăciune, lacrimi și alte virtuți ale monahului. Dacă vrei ca Dumnezeu să-ți dăruiască lacrimi, zdrobirea inimii și despătimire, adu-ți aminte neîncetat de moarte și de mormânt. („Despre cele opt gânduri păcătoase“)
Așadar, dacă și dracii recunosc, fără voia lor, că sunt neputincioși în fața smereniei și chiar se tem de aceasta, atunci de ce nu luăm în seamă această virtute? („Răspunsuri la întrebări“)
Împotriva vorbirii de rău
Fericit și de trei ori fericit este cel care nu și-a spurcat limba cu vorbirea de rău a aproapelui; cel care nu și-a spurcat inima cu limba, ci înțelege că noi toți suntem sub pedeapsă; cel care nu se bucură de vorbirea de rău, ci urăște această patimă. Pentru că cel care nu vorbește de rău pe aproapele, s-a păstrat fără prihană. Acesta nu se împiedică și cugetul lui nu este spurcat. Cel care alungă duhul vorbirii de rău nu va mai fi aproape de oamenii răi și va birui legiuni de demoni. Cel care nu a vorbit de rău pe aproapele, a dobândit o comoară care nu-i poate fi furată. Cel care nu vorbește de rău a evitat uciderea de frați și alții nu-l vor vorbi pe el de rău. Cel care nu este prins de duhul vorbelor rele a cunoscut cu adevărat că el însuși este om trupesc și s-a păzit de orice pată. Cel care nu este în cârdășie cu vorbitorul de rele va fi împreună locuitor cu îngerii. Cel care nu și-a otrăvit urechile și limba cu cuvinte urâte, acela are buzele lui pline de roadele Duhului Sfânt. De aceea, cu adevărat ferice de omul care s-a ferit de vorbirea de rău. („Cuvânt despre virtuți și patimi“)
Despre răbdare
Fericit este, fraților, acela care a dobândit răbdarea, pentru că răbdarea are nădejde, „iar nădejdea nu se rușinează“ (Romani 5, 5). Cu adevărat fericit și de trei ori fericit este cel care are răbdare. Fiindcă „cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui“ (Matei 10, 22). Și ce este mai bun decât această făgăduință? „Bun este Domnul; loc de scăpare în zi de strâmtorare, și pe cei ce se încred în El îi știe! (Naum 1, 7). Dar cât prețuiește răbdarea, fraților? Ori și pentru aceasta trebuie să vă zic un cuvânt, spre încredințare? Răbdarea nu poate fi singură, ci împreună cu multe alte virtuți. Cel care are răbdarea dobândește orice fel de virtute. În necazuri, se bucură; în nevoi, nu cârtește; în ispite, se minunează. Este oricând gata să facă ascultare. Este înfrumusețat cu îndelunga răbdare și plin de dragoste. Jignirilor le răspunde cu binecuvântare. În certuri, păzește pacea; în tăcere își arată bărbăția; în cântări de psalmi nu este leneș; este oricând gata să postească; la rugăciune este răbdător; în fapte își arată tăria; este direct în răspunsuri și supus în porunci; în viață e osârduitor; în ajutorarea aproapelui este primul; în convorbire e atrăgător; în viața de chinovie e plăcut; în sfătuiri e ca dulceața; în privegheri nu se supără; în grija pentru străini e săritor; în ajutarea neputincioșilor e foarte atent; în situații dificile sare primul ajutor; în gânduri e cu trezvie și bun în orice faptă. Căci unul ca acesta este înfrumusețat de orice faptă bună. Cine a dobândit răbdarea, acela a dobândit și nădejdea și cu îndrăzneală va striga către Domnul: «Așteptând am așteptat pe Domnul și S-a plecat spre mine»“ (Psalmi 39, 2). („Cuvânt despre virtuți și patimi“) (Ziarul Lumina)