Sfântul Sava s-a născut la Mutalaska (astăzi Talas), lângă Cezareea Capadociei, în anul 439. Părinţii săi se numeau Ioan și Sofia și erau foarte credincioși. Fiind ofiţer, tatăl său a fost trimis în Alexandria, luând-o cu sine și pe soţia sa. Întrucât copilul era mic, a fost lăsat în grija unui unchi, dar acesta era preocupat mai mult de administrarea moștenirii sale decât de educaţia lui Sava.
După numai trei ani, Sava a mers la un alt unchi, care l-a crescut ca pe copilul său. Însă cum moștenirea sa a devenit motiv de dispută între cei doi unchi, Sava, dorind liniște, a intrat la vârsta de opt ani într-o mănăstire vasiliană din apropiere, numită Flavinia. A stat aici până la vârsta de 18 ani, când a hotărât să renunţe la toate averile sale și să plece la Ierusalim.
Vizitând mănăstirile din deșerturile Palestinei, s-a stabilit în mănăstirea lui Elpidie. Atras de viaţa aspră și solitară din mănăstirea Sfântului Eftimie cel Mare, a vrut să rămână lângă renumitul stareţ. Întrucât era prea tânăr pentru a trăi în pustie, Sfântul Eftimie i-a recomandat să intre mai întâi în mănăstirea din apropiere, condusă de stareţul Teoctist. Acolo, Sava s-a dedicat întru totul vieţii întru Hristos, muncii și rugăciunii.
În 469, – la vârsta de 30 de ani –, Sfântul Eftimie și stareţul Longin, urmașul lui Teoctist, i-au permis să locuiască într-o chilie în faţa mănăstirii, cinci zile pe săptămână, unde se nevoia în cel mai aspru post, urmând ca sâmbăta și duminica să vină în mănăstire, pentru a participa la slujbe și a se împărtăși. În acea chilie, Sava și-a fixat ca ascultare să împletească 50 de coșuri, câte 10 pe zi. Acea chilie i-a fost locuinţă timp de cinci ani.
Totodată, în fiecare an l-a însoţit pe Sfântul Eftimie în retragerea lui în pustie, care începea la Odovania Praznicului Bobotezei și se încheia în Duminica Floriilor. După moartea Sfântului Eftimie, Sava s-a retras în deșertul Iordanului, pentru a călca pe urmele Sfântului Gherasim. Acolo și-a găsit o peșteră în vârful unui munte și s-a instalat în ea, hrănindu-se timp de alţi cinci ani cu ierburi. A început să fie cunoscut de oameni, care veneau nu doar pentru a-i aduce puţină pâine și alimente, ci și pentru a-i cere un sfat duhovnicesc sau o rugăciune pentru diferitele necazuri.
În curând, în jurul său s-au adunat peste 70 de călugări, care l-au rugat să întemeieze o mănăstire și să le fie stareţ. Deși iniţial a refuzat, înduplecat de rugăciunile lor, a ridicat o mănăstire în apropierea albiei râului Cedron, la Castellum, pe locul unei vechi fortăreţe irodiene, în anul 483. Curând, numărul călugărilor a crescut la 150, iar vestea despre Mănăstirea Sfântului Sava s-a răspândit.
El a obţinut ajutorul unor persoane bogate, care procurau periodic cele necesare traiului celor ce se nevoiau în mănăstire, încât singura îndeletnicire a călugărilor trebuia să fie rugăciunea. La scurt timp însă, câţiva călugări s-au revoltat împotriva lui Sava, pretextând că nu era hirotonit și că aveau nevoie de un preot.
Patriarhul Salust al Ierusalimului a încercat să remedieze situaţia, hirotonindu-l pe Sava în anul 491. Tot el l-a numit exarh asupra tuturor mănăstirilor cu viaţă de sine – adică idioritmică – din Palestina.
Cum cei nemulţumiţi au continuat să murmure împotriva lui, Cuviosul Sava s-a retras din nou în deșert. În Sinaxarul în care este consemnată viaţa Sfântului Sava este redat momentul când sfântul cuvios, peregrinând prin deșert, a găsit o peșteră în apropiere de Thekoa, în care a căutat să se adăpostească. Peste noapte a venit un leu, stăpânul peșterii, care a cerut să-i fie recunoscute drepturile. Cuviosul l-a îmblânzit însă cu rugăciunile sale, spunându-i că peștera este destul de mare pentru a locui împreună.
Despre Cuviosul Sava se mai spune că a fost descoperit de niște hoţi în această peșteră. Deși au vrut iniţial să îl omoare, au fost mișcaţi de viaţa lui ascetică și s-au convertit. Astfel, a întemeiat și acolo o mică mănăstire. Întorcându-se în prima mănăstire întemeiată de el, a constatat cu amărăciune dezbinarea produsă de călugării opozanţi lui.
De dragul liniștii, s-a retras a doua oară, spre Nicopolis, unde a întemeiat o nouă mănăstire. Noul patriarh al Ierusalimului, Ilie, i-a cerut să se întoarcă în mănăstirea de lângă Cedron, pentru a o pune în rânduială. În cele din urmă, călugării răzvrătiţi au plecat.
Viaţa obștii a revenit la normal. Potrivit unor izvoare, se afirmă că, după moartea tatălui cuviosului, mama sa a venit la Sava, care i-a îngăduit să locuiască într-o chilie la poarta mănăstirii. De altfel, el interzisese accesul femeilor între zidurile mănăstirii.
Cu banii pe care i-a adus mama sa, Cuviosul Sava a construit două case de oaspeţi lângă mănăstire (una pentru străini și una pentru cei bolnavi), un spital la Ierihon și – la cererea ucenicilor al căror număr creștea permanent – a întemeiat alte mănăstiri: trei lavre și patru chinovii. Regimul de viaţă din acele mănăstiri era diferenţiat: în timp ce tinerii duceau o viaţă chinovială, monahilor mai în vârstă li se permitea să adopte un stil de viaţă semieremitic; fiecare se nevoia în chilia lui, însă participând la slujbele bisericești. În total, Cuviosul Sava a fondat zece mănăstiri.
Sfântul Sava cel Sfinţit este considerat restauratorul și organizatorul vieţii mănăstirești din Palestina. El a sistematizat cele două tipuri de monahism existente – chinovitic, de obște (pe care l-a experimentat în Mănăstirea Sfântului Teoctist), și cel eremitic, de sine (deprins în preajma Sfântului Eftimie cel Mare); călugărul își începe viaţa într-o așezare cenobitică, apoi trece în regimul semianahoretic al lavrei, pe care-l poate părăsi pentru unele perioade de însingurare totală.
Pentru viaţa sa aleasă, Sfântul Sava a primit darul facerii de minuni; moaștele sale sunt nu doar o mărturie în acest sens, ci un izvor de binefaceri pentru numeroșii pelerini. Dintre minunile săvârșite de-a lungul secolelor merită a fi amintită cea în legătură cu izvorul. Prin mijlocirea rugăciunilor Sfântului Sava, în incinta mănăstirii sale a izvorât un izvor cu apă de băut, atât de necesar în acea zonă cu climă uscată; altădată, a plouat în vreme de secetă. Nu mai vorbim de numeroșii bolnavi și demonizaţi care au aflat vindecare la mormântul Sfântului Sava.
