Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Viața Sfântului Cuvios Dimitrie din satul Basarabov este destul de săracă în informații. Unii istorici susțin ipoteza că el ar fi trăit în secolul al XII-lea. Alții indică spre secolul al XIII-lea sau secolul al XIV-lea.
Athonitul Paisie de la Mănăstirea Hilandar susține că ar fi trăit în anul 1685, informație care se găsește și într-o copie a istoriei slavo-bulgare, semnată de ieromonahul Pantelimon, la Ruse, și în care este consemnat că Sfântul Dimitrie a trăit în secolul al XVII-lea, fiind înmormântat la Mănăstirea Basarabov, ctitorită de domni români.
Provenind dintr-o familie săracă, se subînțelege că nu a avut posibilitatea să urmeze vreo școală a timpului. Pentru a-și ajuta familia, păștea oile și vacile satului. În Viața sa se spune că odată, păscând vitele, a călcat din neatenție pe un cuib de pasăre, omorând, fără să vrea, puișorii. Întristându-se de această nefericită întâmplare, s-a autopedepsit, umblând cu acel picior vreme de trei ani – vară și iarnă – desculț. Din acest motiv este reprezentat în unele icoane cu un picior desculț, iar cu celălalt înfășurat în cârpe.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, învățătorul Nicolae Nemțov din Basarabi – într-o descriere a satului Basarabov – vorbește despre casa în care s-ar fi născut Sfântul Cuvios Dimitrie și pe locul căreia ulterior s-a construit o biserică închinată lui, dar și despre bisericuța din sat la care mergea Cuviosul Dimitrie și despre faptul că nu primea plată pentru pășunatul vacilor decât de la oamenii mai înstăriți.
Atras de asprimea vieții monahale, s-a retras în una din chiliile săpate în stâncile de pe malul râului Lom, dedicându-se meditației, rugăciunii, postului și privegherii. A fost un model de rugăciune atât pentru călugării din chiliile învecinate, cât și pentru oamenii din acele ținuturi. Nu se știe câți ani a trăit în acea peșteră, dar iconografia îl înfățișează ca fiind destul de vârstnic.
Fiind înzestrat încă din timpul vieții cu darul facerii de minuni, el și-a cunoscut dinainte ceasul morții, pregătindu-se pentru trecerea din această viață la Domnul. Tradiția spune că s-a așezat singur între două lespezi de piatră, ca într-un sicriu, fiind acoperit cu timpul de apele râului Lom. Astfel s-a mutat la cele veșnice Cuviosul Dimitrie.
Potrivit unei tradiții locale, moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie au fost descoperite în mod minunat. Astfel, o tânără fecioară din satul Cervena Vodă și-a pierdut vederea. Într-o noapte, a visat că a mers la Mănăstirea Basarabovo, unde s-a spălat pe față cu apă din fântâna Sfântului Dimitrie, după care și-a recăpătat vederea. Fata a povestit visul părinților săi, care au hotărât să meargă la Mănăstirea Basarabovo, care se afla la o distanță de 17 km.
Ajungând acolo pe înserat, au rămas peste noapte, – ea împreună cu părinții săi –, dorind să se spele cu apă din fântână a doua zi dis-de-dimineață. Noaptea, având dureri îngrozitoare de ochi, au mers cu toții la fântână, unde tânăra s-a spălat și și-a recăpătat astfel vederea. Privind spre apa Lomului, ce trecea prin fața mănăstirii, a văzut deasupra râului mai multe candele și făclii aprinse. S-a apropiat și a zărit în apă moaștele Sfântului Dimitrie strălucind. Tatăl fetei, chemat și el, nu a văzut nimic.
A doua zi, mergând pe malul râului, credincioșii și preoții au văzut mai multe luminițe licărind deasupra apei. Săpând în albie, au aflat moaștele Cuviosului Dimitrie întregi. Ele au fost așezate într-o raclă și au fost duse în biserica satului. Vestea despre descoperirea lor a stârnit interesul domnilor Țării Românești, care au făcut demersurile aducerii lor în țară. Racla a fost pusă într-un car, dar, ajungând la Ruse, boii nu au vrut să meargă mai departe; ei s-au întors în Basarabi, oprindu-se în fața casei părintești a Sfântului Cuvios Dimitrie.
Prin voia Sfântului Dimitrie, moaștele au ajuns însă mai târziu la București; în timpul războiului ruso-turc, între anii 1768-1774, pentru a le feri de profanarea turcilor, generalul Piotr Saltîkov a hotărât să trimită racla cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie la Kiev. Trecând prin apropierea Bucureștilor, mitropolitul Grigore al II-lea și negustorul macedoromân Hagi Dimitrie l-au rugat să dăruiască moaștele poporului român. Astfel, din iunie 1774, moaștele Sfântului Dimitrie se află în Catedrala Patriarhală din București.
În anul 1895, învățătorul Nicolae Nemțov a vizitat Mitropolia de la București și s-a închinat moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie, rugându-l pe mitropolit să-i deschidă racla. Făcând o descriere a veșmintelor și a înfățișării sfântului, învățătorul a consemnat că acesta avea nasul puțin ciupit, – probabil de peștii râului Lom –, că o mână este mai albă, iar cealaltă pare puțin înnegrită din cauza mulțimii închinătorilor care o sărută.
Racla a fost dăruită în anul 1879 de episcopul Ghenadie al Argeșului (1876-1893), care a ajuns mitropolit primat (1893-1896), fiind realizată din argint masiv. Ea este împodobită cu scene din viața Sfântului Cuvios Dimitrie. Astfel, pe capacul raclei se află chipul Sfântului Cuvios Dimitrie, în mărime naturală, având de jur-împrejur un grilaj ferecat cu aur, iar pe marginea capacului 12 serafimi, șase de o parte și șase de cealaltă parte, despărțiți prin colonade de argint. Pe frontispiciul raclei sunt gravate icoana Sfintei Treimi și încoronarea Maicii Domnului, iar pe partea inferioară, Arhanghelul Gavriil, ținând în mână semnul Bunei Vestiri. Pe părțile laterale ale raclei sunt opt icoane înfățișând scene din viața Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, despărțite de asemenea printr-o colonadă de argint. Racla este așezată pe patru picioare de argint masiv.
Din însemnările timpului aflăm că racla cu moaștele Sfântului Dimitrie a părăsit Catedrala Patriarhală doar în patru rânduri.
În 1815, moaștele Cuviosului Dimitrie au fost scoase în procesiune pe străzile Bucureștiului, din porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capăt – prin rugăciunile sfântului – epidemiei de ciumă.
În 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, s-a întâmplat același lucru, în speranța opririi epidemiei de holeră. Cu cinci ani mai înainte, în 1827, în timpul lui Grigore Ghica, fiind secetă, s-a organizat o procesiune pentru ploaie. Ultima dată când au părăsit Catedrala Patriarhală a fost în primăvara anului 2020, racla cu moaștele Cuviosului Dimitrie fiind purtată în procesiune pe străzile din București, înălțându-se totodată rugăciuni pentru încetarea pandemiei.
Istoria consemnează și o tentativă de furt a moaștelor Sfântului Dimitrie, însă nereușită. Se spune că în februarie 1917, în timpul Primului Război Mondial, bulgarii au forțat ușile Catedralei Patriarhale „Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena” și au luat racla cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie. Însă nu au ajuns prea departe, doar până la Giurgiu, pentru că, fiind noapte, s-au rătăcit. Autoritățile române alertate au făcut demersuri pe lângă mareșalul Mackensen și generalul german Zack, care au ordonat oprirea și întoarcerea convoiului bulgar.
În acest context, mitropolitul primat Conon adresa o scrisoare de suflet mareșalului Mackensen, în care spunea: „Excelența Voastră, cu mare durere sufletească, aducându-le aceasta la Înaltă-Va cunoștință și în credința că Biserica și Religiunea Ortodoxă sunt protejate prin toate tratatele de la Haga etc., cunoscând înaltele sentimente ale Majestății Sale Împăratul Germaniei, Noi Vă rugăm stăruitor ca să binevoiți a ordona să se ia cele mai urgente măsuri și să se oprească pe drum călătoria Sfintelor Moaște, oriunde vor fi, urmărindu-se toți ostașii vinovați, binevoind a dispune înapoierea Sicriului Sfintelor Moaște și tot avutul lor, ca să stea nestrămutate în Catedrala Sfintei Mitropolii a Țării, Sfântul Dimitrie fiind însuși Patronul Capitalei București.”
Așa se face că, în seara zilei următoare, racla cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou a fost readusă în București. După reașezarea lor în catedrală, mitropolitul primat Conon a adresat o nouă scrisoare generalului Mackensen, de această dată de mulțumire, însă fără a ezita să aducă în atenție binefacerile făcute poporului bulgar: „Noi privim dureros fapta ostașilor dovediți acum a fi de peste Dunăre, observăm că Dumnezeu, orbindu-le ochii și mintea, spre a nu vedea lucrurile adevărate și drumurile rătăcirii lor, nu le-a ajutat ca să-și săvârșească complect sacrilegiul încercat, ci s-au încurcat, putând fi prinși la Giurgiu […] uitând că la școalele acesteia – ale Mitropoliei Ungrovlahiei sau a Munteniei și Dobrogei, n.n. – toate generațiile bulgărești de la 1860 încoace s-au adăpat, căpătându-și cultura necesară și pregătindu-se pentru conducerea eventuală a țării lor; iar acuma, în loc de recunoștință, ostașii lor au încercat de a răsplăti cu rău vechilor și prietenoșilor lor binefăcători.”
Pentru multele sale binefaceri, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a fost declarat Ocrotitorul Bucureștiului și al Țării Românești. În ședințele din anii 1950-1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât generalizarea cultului său în toată țara. Așa se face că în țară s-au construit nenumărate biserici care au fost puse sub protecția Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, cum, de altfel, numeroase au fost și sunt binefacerile care s-au revărsat asupra țării noastre, grație rugăciunilor și protecției sale: tămăduitor de boli, izvorâtor de binefaceri, ocrotitor în vremuri grele.
Sunt cuvinte care enumeră binefacerile Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, izvorâte din recunoștința celor care s-au bucurat de aceste fapte minunate. Dar ele încearcă să exprime și recunoștința față de Dumnezeu, Care Și-a dovedit iubirea Sa față de poporul nostru prin minunile pe care le-a săvârșit Sfântul Dimitrie cel Nou, consemnate în cronica veacurilor care au trecut de la aducerea moaștelor sale la București.