Sfântul Antonie de la Schitul Iezer – Vâlcea

În ținuturile oltene, numeroși sihaștri au căutat liniștea rugăciunii atrași de locurile muntoase și sălbatice de la poalele munților Carpați. De la Mănăstirea Tismana, până la Mănăstirea Turnu, de pe Valea Oltului, iubitorii de asceză au săpat bisericuțe în stâncă, au practicat rugăciunea inimii împletită cu cele mai aspre nevoințe, pentru a-și găsi desăvârșirea. Departe de lume, ei au dobândit mântuirea prin faptele lor sfinte, prin credința lor jertfelnică și mai ales prin viața lor aleasă.
Sfântul Cuvios Antonie de la Schitul Iezer din județul Vâlcea este unul din marii părinți cu viață aleasă, care s-a nevoit pe meleagurile oltene la poalele munților Căpățânii, pe malul stâng al pârâului Cheia. S-a născut, consideră o parte a istoricilor, în deceniul al treilea al secolului al XVII-lea, într-unul din satele vâlcene de la poalele munților Carpați, într-o familie de negustori aromâni, originari din nordul Greciei, din Ianina, stabiliți în Țara Românească la Râmnicu-Vâlcea. În „Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul Severin“, scris de episcopul Athanasie Mironescu în anul 1906, este prezentată și viața Sfântului Antonie așa cum s-a păstrat din timpul ucenicului său Nicolae din Teiuș. Conform relatărilor sale, Sfântul Antonie ar fi venit în Țara Românească la vârsta de 20 de ani, în timpul domnitorului Matei Basarab.
Pustnic vreme de două decenii și jumătate
Sfântul Antonie a trăit în timpul domnitorilor Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, într-o perioadă înfloritoare a monahismului românesc. S-a ocupat cu negoțul până la vârsta de 62 de ani, timp în care a fost căsătorit și a avut un copil cu numele Mihail, care a fost preot la catedrala din Râmnicu-Vâlcea. Deși a rămas văduv de tânăr, Sfântul Antonie a intrat în obștea de la Iezeru în jurul anului 1690, la vârsta de 62 de ani. Dorind să ducă o viață ascetică, cu post și priveghere după modelul monahilor atoniți, Sfântul Antonie a cerut binecuvântarea episcopului Ilarion al Râmnicului (1693-1705) pentru a merge la Sfântul Munte. Văzând râvna pentru cele sfinte a monahului Antonie și cunoscându-i viața sa îmbunătățită, episcopul Ilarion l-a convins să renunțe la acest gând și să rămână pe meleagurile vâlcene spre folosul multor frați de la Iezer. A cunoscut nevoințele sihaștrilor de prin părțile locului, sporind în rugăciune și smerenie.
Dorind să trăiască departe de lume, Sfântul Antonie a urcat în munte, la câțiva kilometri de schit și s-a adăpostit într-o peșteră unde s-a ostenit peste două decenii și jumătate. Pentru că nu avea unde se ruga, Sfântul Antonie a început să sape singur în stâncă un lăcaș de închinare numai cu dalta și ciocanul. După trei ani de muncă și rugăciune, bisericuța a fost gata, înzestrată cu cele necesare sfintelor slujbe, catapeteasmă și icoane, fiind sfințită de episcopul Ilarion la rugămintea Sfântului Antonie. În această bisericuță, la sărbători mari și în posturi, venea din când în când câte un ieromonah de la schit și săvârșea Sfânta Liturghie. De multe ori cobora la schit pentru a primi Sfânta Împărtășanie și pentru a asculta Sfânta Liturghie. După ce lua masa împreună cu frații din mănăstire, el dădea sfaturi folositoare de suflet ucenicilor săi și celor care veneau la chilia sa ca să găsească liniștea sufletească.
Retras în peșteră, trăind după rânduiala atonită, Sfântul Antonie a început să urce pe scara virtuților, devenind un reper spiritual pentru monahii olteni și transilvăneni. Vestea despre sfințenia vieții sale s-a răspândit repede, mulți creștini venind să găsească hrană spirituală în bisericuța din munte. S-au apropiat de Sfântul Antonie mulți ucenici care doreau să trăiască după rânduiala sa, unul dintre aceștia fiind ieromonahul Nicolae din Teiuș, cel care a scris viața cuviosului și este trecut în pisania de pe biserica schitului. Pelerinii care doreau să primească ajutor de la Sfântul Antonie urcau până la bisericuța din stâncă. Erau impresionați de viața simplă, de nevoințele la care se supunea, de multe ori găsindu-l tăind copaci, stivuind bolovani sau plivind grădina pe care o avea în poiană. Ziua muncea, iar noaptea o petrecea în privegheri neîntrerupte și rugăciuni fierbinți, însoțite de lacrimi izvorâte din inimă.
Nu dormea niciodată în pat
Rămas la Schitul Iezer, metoc al Episcopiei Râmnicului, Sfântul Antonie a reușit să ridice lăcașul de cult din starea jalnică în care se afla. La cererea episcopului Ilarion, Sfântul Antonie a refăcut biserica și chiliile schitului Iezer prin anii 1700-1705, folosind toți banii pe care îi câștigase din timpul când fusese negustor. Truda Sfântului Antonie este consemnată de pisania de pe peretele bisericii în care se arată: „Această Sfântă Biserică unde se prăznuiește Vovidenia făcutu-o dintru întâiu răposatul Mircea Voievod cu Doamna Chiajna la 1553 și prin trecerea vremurilor din necăutare s-au surpat, iar mai pe urmă s-a făcut de iubitorul de Dumnezeu, Chir Ilarion Episcop, ajutând și Antonie schimonahul, iar acum, în zilele lui Damaschin, Episcop al Râmnicului, s-au zugrăvit și s-au înfrumusețat de smeritul între Ieromonahi Chir Nicolae, Sân Nicoli ot Teiuș meseta Mart din 9 leat 7222 (1714)“.
Viața aspră, postul, ostenelile sihăstrești și rugăciunea continuă au lucrat minunat asupra Sfântului Antonie. Pentru a nu cădea în ispite, Sfântul Antonie purta un brâu din lanțuri de fier. Hrana sa era puțină, căci „numai după ceasul al nouălea consuma pâine și apă“. Nu a băut vin sau alte băuturi care i-ar fi tulburat rugăciunea. Viața sa de sihăstrie s-a asemănat cu cea a Sfântului Antonie cel Mare, din pustiul Egiptului, și cu cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, căci nu dormea niciodată pe pat, ci rezemat puțin, ca un ostaș al lui Hristos în război permanent cu dușmanii cei nevăzuți. Rugăciunea sa fierbinte era însoțită întotdeauna cu lacrimi de pocăință.
Darul înainte-vederii
Pentru multele sale osteneli, cuviosul a primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii și al vindecării. Celor care veneau la peștera sa și cereau cuvânt de folos și rugăciune îndată li se împlinea cererea. Cuviosul avea și câțiva ucenici de la schit, care îl cercetau în zile de sărbători și îi aduceau cele de care avea nevoie. Însă nu numai în acest schit avea ucenici, ci începuse să aibă ucenici și în alte schituri și mănăstiri, și chiar și prin orașe și sate, numele lui ajungând vestit până și dincolo de Carpați, în Transilvania.
Cunoscându-și sfârșitul, Sfântul Antonie a dat ucenicului său Nicolae ultimele povețe înainte de marea trecere către Domnul Hristos. A fost dorința sfântului ca trupul său să nu fie îngropat în mănăstire, așa cum ar fi vrut arhiereul și părinții de la Iezer, ci să rămână lângă chilia în care a viețuit, în dreapta intrării. Și-a pregătit singur groapa săpată la intrarea în bisericuța ce i-a fost altar de rugăciune, nevoind să se despartă de locul în care a viețuit 28 de ani. Astfel, pe 23 noiembrie 1719 (după unele păreri 1714, după altele 1720), Sfântul Antonie a trecut la cele veșnice, fiind plâns de toată obștea Schitului Iezer.
Cinstirea Sfântului Antonie a continuat și după moartea sa, căci mulți credincioși veneau la mormântul său pentru a se ruga și pentru a aprinde lumânări. Sfântul s-a arătat de mai multe ori în vis ucenicilor săi, având pe piept o cruce strălucitoare și stând în biserică, îndemnându-i să nu fie triști pentru trecerea sa, ci să se bucure pentru că se afla la odihna veșnică. (Sursa: Ziarul Lumina)