SFÂNTU ILIE. Așezat pe moșia mănăstirii Sf. Ilie, satul de iobagi mănăstirești este vag menționat, odată cu Șcheia, în 1 iunie 1613, când Ștefan Tomșa a dăruit mănăstirii Sfântul Ilie „o bucată de hotar din satul Șcheaia, care să țâne de ocolul târgului Suceava, hotarul începând de la moara svintei mănăstiri, care îi este danie de la Bogdan Vodă, pe apa Șcheaiei, și în susul părăului care se cheamă Bula, până la capătul heleșteului lui Afanasie Buzga călugăr, unde este pusă o piatră, unde se întâlnește cu hotarul târgului; și, de acolo, drept la deal, la altă piatră, lângă Neacadrozea, pe povârniș; și la altă piatră, lângă nește movile de la hotarul târgului și la altă piatră, care este pe povârniș; și, iarăși, la altă piatră, pe malul părăului Hucul, și drept, în pădure, la un mesteacăn, pe care este însemnat un bour; și, de acolo, pe marginea pădurii, până la capătul pădurii de la Șcheaia, unde este însămnat bourul într-un fag; și, de acolo, la părăul Șcheaia, la o piatră de mal, și, de acolo, în susul părăului, până la mai sus zisa moară mănăstirească”.
În 1 mai 1619, singurul voievod italian al Moldovei, Gaspar Grațiani, întărește hotarul stabilit anterior, dar, în 11 iulie 1623, călugării sântilieni se „jăluiesc” lui Ștefan Tomșa, revenit în scaunul domnesc, împotriva sătenilor șcheieni, care le „încalcă hotarele”, iar voievodul împuternicește pe sfinții călugări ca „pe cine veți prinde în hotarul acelui loc, ce v-am dat domnia mea, pe loc să-l bateț cu trei sute de toiage, până să vor zdrobi, iar de nu veț face așea cum iaste învățătura domnii meale, vom trimite de vor face voao aceaea cercetare; nimică să nu vă temeț de aceia oameni ce-i veț prinde pre acel loc”.
În timpul celei de-a doua sale domnii, Ștefan Tomșa le-a mai dăruit călugărilor sântilieni, în 12 aprilie 1626, încă „o bucată de pământ în hotarul Șchie”, mărginită de părăul Șchie, drumul de vine de la mănăstire, iazul făcut de Macarie egumen, podul Dimii, fântâna Rădușca, movila în Chiritii, moșia Șchie, moșia Gropile a mănăstirii Sf. Ilie.
În 1774, satul Sânt Ilie avea 24 de familii de iobagi mănăstirești (recensământul lui von Spleny, din 1775, menționează 27 țărani), iar în anul 1784, după reforma agrară, 83.
În noaptea de 28 spre 29 octombrie 1886, din pricina unor câlți cu care era acoperită cahla, a ars întreaga gospodărie a lui Ștefan Păstru[1].
Ctitorită de Ștefan cel Mare, în 1463, biserica Profetului Ilie, fostă biserică mănăstirească, avea, în 1843, 799 enoriași, paroh fiind Constantin Popovici, iar preot cooperator, Ioan Popovici. În 1876, biserica avea 1.137 enoriași, paroh fiind Temistocle Vorobchievici. În 1907, paroh era Ioan Czercawski de Jelita, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1881, cantor fiind, din 1900, Grigorie Corduș, născut în 1837.
Din 1886, funcționa în sat o școală cu 4 clase[2].
În 1890, comuna Sânt Ilie avea 1.650 locuitori, primar fiind Ștefan Corduș. Comuna avea doi învățători, pe Nicolai Reus și pe Elena Lazăr, paroh fiind Ioan Cercavschi de Ielita, iar cantor bisericesc – Grigorie Corduș.
Însoțirea raiffeisiană din „Sântilie” a fost înființată în 15 februarie 1902, sub președinția lui Vasile Cojocar, preotul Ioan Cercavschi de Ielita ocupând funcția de director, iar Vasile Răuț, pe cea de vistiernic.
În 1904, Nicolae Iorga călătorește prin „ținutul dealurilor rostogolite-n neorânduială, dealuri blânde, rotunde, învelite cu veselă iarbă tânără. E moșia mănăstirii de odinioară a Sfântului Ilie, deci face parte din fondul religionar și, firește, acesta l-a arendat Evreilor, cari aici sunt totul. Țărani zdraveni, înceți, tăcuți ară pentru domnul lor de astăzi, care a înlocuit cu burta, ochelarii și ifosul său pe Domnul cel vechi de acolo, din cetate, pentru care se ara cu sabia și se secera cu gloria”[3].
[1] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 12, noiembrie 1886, p. 4
[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 49, 1876 p. 43, 1907 p. 158
[3] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, București 1905, p. 20