Sfânta Tradiție este, alături de Sfânta Scriptură, împreună cu care formează un tot unitar, coerent și complementar, un mijloc prin care Revelația dumnezeiască se face cunoscută lumii întregi. Sfânta Scriptură este Tradiția orală care s-a păstrat în scris, iar Sfânta Tradiție este învățătura de credință, recunoscută de Biserică, dacă este în conformitate cu ceea ce s-a păstrat în scris, dar care s-a transmis pe cale orală. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție reprezintă împreună autoritatea cuvântului lui Dumnezeu, împărtășit lumii de Duhul Sfânt. Astfel, dogmele Bisericii Ortodoxe au temei atât în Sfânta Scriptură, cât și în Sfânta Tradiție, fără ca vreuna dintre cele două căi de predanie a învățăturilor dumnezeiești să aibă exclusivitate sau suficiență, însă ele reprezintă criterii de referință pentru judecarea raportării noastre la Adevăr, la Hristos, la Dumnezeul cel adevărat.
Tradițiile populare sunt elemente ale istoriei unui neam, ale unui popor, sunt însemnări în grinda istoriei viețuitorilor de pe aceste meleaguri, care arată creșterea, evoluția în timp a neamului. Totodată, tradițiile populare dau mărturie, într-o oarecare măsură, și de specificul sau identitatea neamului respectiv. Tezaurul de tradiții al neamului românesc este o împletire între elemente precreștine și elemente creștine, unele dintre cele precreștine fiind convertite la o identitate creștină, iar altele dintre cele precreștine supraviețuind, într-o formă sau alta, și astăzi, păstrându-și chiar vigoarea de altădată. Așa se face că mai pasionant, mai atrăgător pentru anumite medii este să fie reînviată credința vechilor daci în zeul Zalmoxe și a „religiei misterelor” acestora decât adâncirea învățăturii creștine despre Hristos, despre Împărăția cerurilor, despre mântuire, despre veșnicie – din perspectiva creștină -, sau perpetuarea aproape cu „sfințenie” a unor tradiții și obiceiuri mai mult păgâne decât creștine, de către „cunoscătorii” ritualurilor de la naștere, de la cununie sau de la înmormântare.
Să nu mai spun de asocierea care se face în mod nedrept și abuziv „în popor” a unor Sfinți ai Bisericii Ortodoxe cu lupii, cu usturoiul, cu strigoii, cu norocul și cu alte nenumărate și năstrușnice superstiții, dezvoltându-se în felul acesta un ritualism fără fond, formalist, paralel cu rânduielile și învățăturile Bisericii. Dar cel mai curios și neașteptat este că toate aceste tradiții-superstiții au căpătat o autoritate așa de mare, astfel încât mulți oameni, de frică „să nu pățească ceva rău”, le împlinesc orbește, până într-acolo încât își anulează rațiunea, judecata. Pentru a nu se pricopsi omul cu o „credință după ureche”, să cerceteze preoții Bisericii, pe preotul duhovnic în mod special, și să întrebe ce cale să urmeze pentru a nu rătăci. Desigur, tradițiile populare nu trebuie eliminate, ci făcută doar distincția cuvenită dintre ce este tradiție populară și ce este învățătură autentică a Bisericii. Tradițiile populare nu au un caracter obligatoriu, ci unul facultativ. Nu este greșit dacă le împlinim, cum nu este greșit dacă nu le împlinim, important este să cunoaștem și să împlinim cuvântul lui Dumnezeu și poruncile Sale, pentru că doar ele sunt mântuitoare de suflete.
(Sursa: Ziarul Lumina, Pr. Daniel Vraciu)
