Sfânta Teodora din Alexandria

Sfânta Teodora era bogată și de neam ales. Ea s-a măritat cu un bărbat bun, cu purtare aleasă și credincios, numit Pafnutie, cu care trăia la Alexandria. Însă diavolul, a cărui ură pentru neamul omenesc este nestinsă, nu a putut răbda sa vadă fericirea Teodorei. Astfel, el a semănat într-un oarecare tânăr bogat pofta fierbinte față de ea. Spre a o câștiga pentru sine, tânărul s-a dus la o vrăjitoare și a plătit-o să facă farmece Teodorei și s-o înduplece să se dea lui. Acea părtașă a satanei a aranjat să stea de vorbă cu Teodora, reușind să o zăpăcească și să-i slăbeasca hotărârea.
Curând, tânăra Teodora căzu în păcatul preacurviei. Însă îndată după aceea, mustrarea cugetului o străpunse ca o sabie. Și cu cât și aducea aminte de fericirea sa de mai înainte și de curăția vieții sale, cugetul începea să o chinuiască și mai tare.
În durerea de moarte a vinovăției și remușcării sale, ea aleargă la o mânăstire spre a afla mila și iertarea lui Dumnezeu, mărturisindu-se pe față tuturor celor de acolo. Însă pentru a nu fi descoperită de soțul ei, cu care nu putea să dea față, s-a îmbrăcat în haine bărbătești, schimbându-și numele în Teodor, și s-a călugărit într-o mânăstire de bărbați.
Pocăința sa era atât de sinceră și nevoințele atât de stăruitoare, încât Dumnezeu a aflat-o vrednică de a face minuni. I s-a dat putere asupra fiarelor sălbatice, iar odată a vindecat un om sfâșiat de un leu. În vreme de secetă, a făcut cu rugăciunile ei să se umple lacurile de lângă mânăstire.
Între timp, soțul ei jelea pierderea soției. Nu putea îndura gândul că ea fugise cu un alt bărbat. Astfel că Dumnezeu, în nesfârșita Sa milosârdie, i-a descoperit că nu îl părăsise pentru un alt bărbat, ci intrase în viața monahală. Aceasta i-a liniștit cugetul și inima, deși tot îi mai ducea dorul.
După o vreme, Teodora a fost învinovățită de unii călugări pizmași că a lăsat însărcinată pe o oarecare femeie nemăritată. Aducându-și aminte de păcatul ei, nu s-a împotrivit învinovățirii, ci a primit cu smerenie și în tăcere să fie scoasă afară din mânăstire. A luat tăcută copilul și l-a crescut ea însăși în pustia din apropiere. După șapte ani, timp în care a biruit multe ispite și năluciri drăcești, egumenul mânăstirii a primit-o înapoi.
Adevărata ei identitate a fost descoperită numai la moarte, doi ani mai târziu, în anul 490. Toți se minunau de bunătatea și răbdarea acelui „călugăr”, care crescuse un copil din flori al cărui tată nu avea cum să fie. Iar egumenul mânăstirii a avut parte de o vedenie în care Teodora era primită în ceruri cu măreție de către o ceată de îngeri.
Când a murit, Dumnezeu a îndreptat în chip minunat pașii soțului către mânăstirea ei. El a luat parte la îngroparea sa și apoi s-a mutat în chilia ei, spre a-i continua luptele duhovnicești și spre a fi împreună cu ea în duh. Când a murit, a fost îngropat împreună cu ea. Se spune că copilul pe care l-a crescut și educat întru credință a ajuns egumenul mânăstirii.
(fragment din „Căsătoria , cale spre sfințenie”, Ed. Sophia 2001)