Nu cred că este pentru nimeni o noutate că în lumea creștină Biblia sau Sf. Scriptură rămâne o carte deschisă din ce în ce mai rar sau poate chiar deloc. Este ce-i drept cartea de căpătâi a creștinismului, însă adeseori privită fie ca temă de discuție științifico-critică, fie ca izvor pentru susțineri dogmatice și nimic mai mult. Și atunci, ce este în genere Sf. Scriptură?
În primul rând, Sf. Scriptură nu este izvor de filosofie sau de filosofare, ci izvor de viață, căci cuprinde cuvintele Vieții.
„Din Scripturi învățăm să cunoaștem și lumea!”
Îmi susțin opinia, bazându-mă și pe exprimarea teologului protestant E. Husserl: „Am o Evanghelie pe masa mea, însă nu o deschid, fiindcă dacă o deschid, mă voi opri să filosofez”. La prima vedere, exprimarea pare total nefericită, de vreme ce „intenția” este din start „negativă”, iar Evanghelia pare a fi o „piedică” spre filosofie și implicit spre filosofare. Personal însă găsesc ideea lui Husserl una fericită, de vreme ce o incursiune în Sf. Scriptură prin lecturarea ei duce la încetarea filosofiei și filosofării. Este o recunoaștere indirectă a importanței Sf. Scripturi din partea lumii protestante, care a ajuns chiar la deificarea Scripturii. Dincolo însă de sforțarea minții de a descoperi prin filosofie „ceva”, Sf. Scriptură cheamă pe om la „altceva”, la un dialog, la o convorbire despre viață și moarte, despre bine și rău, despre mântuire și pierderea ei, în care omul nu este singur, ci are ca partener de dialog și dialogare pe Dumnezeu. Scriptura nu este numai o colecție de cărți sfinte, ci și exprimarea vie și concretă a trăirii sfinte, este descoperirea unui dialog personal, așadar a unei surse reale de dialogare.
„Din Scripturi învățăm să cunoaștem și lumea, pentru că același Dumnezeu a făcut-o și pe ea, și Dumnezeu ne învață prin Revelația su¬pranaturală cum să ne mântuim în ea, cum să o vedem ca un transparent al lui Dumnezeu și ca un cuvânt al Lui” (Pr. D. Stăniloae, Filocalia 10, n. 118).
Ne îmbogățim duhovnicește de Cuvântul lui Dumnezeu
În Scriptură, descoperim istoria mântuirii neamului omenesc și chemarea acestuia spre desăvârșire. Nu aș putea să omit aici fasciculul numit „Tetraevangheliar” care rămâne permanent pe Sf. Masă a altarului și din care preotul rostește „veștile cele noi și bune” ale Noului Legământ, descoperind planul lui Dumnezeu față de om și față de lumea pe care a creat-o.
Sf. Scriptură este scriere sfântă căci îndeamnă la sfințenie, iar Cel ce este în centrul ei este Izvorul sfințeniei. Fiecare pagină a Scripturii, fiecare pasaj, fiecare rând nu este altceva decât un îndemn de participare la sfințenie, la comuniune și la dialog. Când citim Sf. Scriptură sau o ascultăm în cadrul Sf. Liturghii devenim martori oculari ai evenimentelor descrise în și prin ea, suntem și noi participanți la predica de pe munte, ne îmbogățim duhovnicește de bogățiile Cuvântului lui Dumnezeu, suntem prezenți la taina nașterii, morții, Învierii și înălțării la cer a Fiului lui Dumnezeu.
Cercetarea de tip „științifico-raționalist” a textului sfânt
Fără să jignesc lumea occidentală, pentru ale cărei valori păstrez stima și respectul meu, consider că s-a îndepărtat oarecum de Dumnezeu tocmai prin cercetarea de tip „științifico-raționalist” a textului sfânt, pierzând tocmai miza citirii Sf. Scripturi. Pentru creștini, mesajul Sf. Scripturi nu este de a căuta în literă, ci de a trece de literă pentru a-l descoperi pe Dumnezeu, de vreme ce persoana care „cercetează Scriptura cu uitarea lui Dumnezeu este stăpânit de mândria de-a cunoaște din Scriptură mai mult decât alții, de-a nu cunoaște pe Dumnezeu din trăirea directă” (Pr. D. Stăniloae, Filocalia 12, n. 101). Lecturarea Sf. Scripturi nu se face pentru a cunoaște versete sau fraze, idei sau construcții tehnice ale textului sacru, ca mai apoi să se transforme într-o luptă a cunoașterii. Lecturarea trebuie să presupună în primul rând deschidere spre ceva nou adus de Scriptură și anume, spre mesajul lui Dumnezeu: iubirea față de El și față de oameni.
Sf. Scriptură rămâne – așa cum a exprimat cu multe secole în urmă Sf. Ioan Gură de Aur – o „scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu față de om”.
(Alexandru PRELIPCEAN)
