Sfânta mare nerușinare

Tren intercity. Vagon comun, de clasa I. Cum sunt trezit de la ora 4, încerc să ațipesc. Două doamne stau de vorbă. Așezate de-o parte și de cealaltă a culoarului, m-au prins, captiv, la mijloc. Deși înțeleg că-s colege de catedră, doamnele (ambele de incerta vârstă a doua) încă mai au multe să-și spună. Și o fac. Cu vârf și-ndesat. Timp de șapte ore, cât durează călătoria până la București, au ciripit (ca să nu spun răcnit) fără contenire. Probabil că performanța necesită oarece antrenament, altfel greu de crezut că un om normal, care nu vine după o recluziune de șapte ani pe Insula Diavolului, poate răsmitralia miliarde de vorbe în câteva ceasuri de tête-à-tête.
Evident, e treaba lor, e dreptul lor. Numai că și-au luat întreg vagonul ca martor. Universitare fiind, au pronunție îngrijită și tonalitate de aulă (de reproșat doar idiotul „ca și”, pus cu lopata când trebuie și când nu-i cazul): nimeni n-a ratat o vorbuliță. Astfel, am aflat în detaliu cât de meschine au fost „concluziile” bahice după doctoratul lui X. Cum era îmbrăcată colega Y, care, altfel, arată bine, aproape că nu se cunosc urmele liftingului. Ce necazuri intestinale are doamna A, care-s purgativele cele mai viguroase („Dulcolax e un fâs!”).
Doamna B s-a jeluit că, la casa ei de vacanță, i s-au furat castraveții și comunitatea pe roți a primit informații detaliate în legătură cu tipurile prefabricate de gard recomandate în astfel de împrejurări („am instalat și camere de vederi false, de-alea, de ornament, dar s-au prins, nu păcălești profesionistul cu jucărele!”). Oricum, castraveți nu mai pune în veci, prea tentează, va semăna gazon. Temele vieții de familie revin ciclic, cu intimitățile de rigoare. Și fiindcă a venit vorba de ciclic: Mioara, deși n-are decât 12 ani, dă semne că… (aici s-a coborât în sotto voce, mă-ncearcă frustrarea că n-aud). După câteva secunde de șoaptă, s-a revenit la decibelii inițiali. Tema: doctoratul lui Ponta. „Apoi, dragă, de s-ar lua la puricat toate doctoratele… Uită-te la Z: știe meserie, nu plagiază, parafrazează. Fură ce-i mai important, ideea, dar dacă bagă sinonime și mută virgulele, ține.”
De pe la Buzău încolo, discuția n-a prea coborât în banalitate, nu s-au dat rețete de borșuri, nu s-au recomandat mărci de sulimanuri, nici n-am mai aflat noutăți despre „ăla” și „aia”; tema principală a devenit divorțul doamnei B, aflată la a doua înfățișare. Martori, mărturii, comentarii privind tenul judecătoarei („… nu c-aș agrea discriminările, dar…”).
Dincolo de Mizil, când speram c-a fost spus tot ce era de spus, universitarele au trecut la politică. Schimbarea temei a prilejuit câteva reacții mute, fiindcă 78% din vagon părea a fi de cealaltă parte a baricadei. Finalul a fost mai pașnic: doamnele au devoalat scopul călătoriei în Capitală: după susținerea unui doctorat (erau, pare-se, în Comisie) vor participa la o excursie în China, oferită de nu știu cine, cum și de ce: „Află că, la Beijing, se schimbă lei românești!”. Ceea ce înseamnă că, la întoarcerea cu același intercity, îmi va lipsi distinsa companie și-oi ațipi un pic, după nesomnul adunat, plus osteneala de peste zi. Mi-e milă, însă, de vecinii din avion ai doamnelor: călătoria până-n China durează 19 ore…
N-a fost să am parte de tihnă nici la întoarcere. Vecina mea, care s-a nimerit să fie o jună ușor trecută, afectată, prețioasă și răspomădată, a început, pe la Buftea, să umble cu un cablu pe sub scaunul meu: căuta priza. Poseda o tabletă și trebuia să se vadă că are tabletă, nu banal telefon mobil. A vorbit fără clipă de contenire de la Ploiești până la Buzău; s-a oprit doar când interlocutoarei i s-a descărcat bateria mobilului, dar a format alt număr și a luat-o de la capăt. Știu acum ce face, ce-i place, ce nu-i place, cum procedează când șeful e prea insistent, cum a fost micul dejun la Kushadashi, cât de dornică este să aibă un copil, care-i stadiul insistențelor („și Sorin, bietul, ar vrea, dar văd că…”), cât de idioată este vecina (și-au construit vilele zid în zid, au aceeași marcă de televizor, și când madam Stănilă schimbă programul cu telecomanda, se schimbă și la ea…), într-un cuvânt, știu tot.
Doamne, cât de ciudată este această totală abandonare a rigorilor intimității, cum s-a mistuit pudoarea în neant și s-a făcut țăndări buna cuviință strămoșească a românilor! Cel din jur nu interesează și nu există, o adevărată maree de nerușinare (ăsta-i termenul exact!) ne năpădește de pretutindeni. Și câtă mare dreptate a avut Theodoctus când spunea că „Toate sunt făcute să îmbătrânească la oameni, afară de nerușinare. Asta, cu cât crește neamul muritorilor, cu atâta devine mai mare pe zi ce trece”…
De la Buzău, m-am mutat la clasa a doua.