Sfânta Euharistie trebuie să fie precedată de Taina Pocăinței

Înainte de minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor, Hristos Domnul a vindecat pe toți bolnavii care au fost aduși la El. Acum vindecarea sufletului și trupului se dăruiește însă mai ales prin iertarea păcatelor. De aceea Sfânta Taină a mărturisirii și iertării păcatelor trebuie săvârșită înainte de Sfânta Euharistie. Mai precis, înainte de primirea Sfintei Împărtășanii trebuie să ne pocăim. De ce? Pentru că Sfânta Taină a Pocăinței sau a Spovedaniei este o icoană a Judecății de Apoi, cu deosebirea însă că toți cei ce se judecă sau se acuză pe ei înșiși aici și acum nu vor mai fi judecați sau osândiți atunci. Iar Sfânta Euharistie este o icoană și o pregustare a prânzului sau a comuniunii din Împărăția lui Dumnezeu („Dă-ne nouă să ne împărtășim mai deplin în ziua cea neînserată a Împărăției Tale” – spune preotul ortodox într-o rugăciune de după împărtășanie). Prin pocăință, haina sufletului se curăță de păcate și devine „haină de nuntă”, de comuniune sfântă cu Dumnezeu.
Rugăciuni de pocăință
Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curățim și să pregustăm din viața veșnică, împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie, scrierea apostolică numită Didahia (care datează din secolul I) spune despre pocăință: „Mărturisește-ți păcatele în biserică și nu te duce la rugăciune cu cuget rău” (cap. 4, 6), iar despre împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului spune: „De este cineva sfânt, să se apropie; de nu este, să se pocăiască” sau: „Duminica adunați-vă, frângeți pâinea și săvârșiți Sfânta Euharistie, după ce mai întâi v-ați mărturisit greșelile, pentru ca să fie curată jertfa voastră. Iar oricine este certat cu aproapele său să se împace cu el, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră” (cap. 14, 1-2).
Credincioasă învățăturii și practicii Sfinților Apostoli, care vedeau legătura strânsă între Pocăință și Euharistie, Biserica Ortodoxă învață că pocăința pentru păcate și mărturisirea lor pentru a primi iertarea este pregătire duhovnicească pentru Sfânta Împărtășanie. De fapt, toate rugăciunile ortodoxe citite înainte de împărtășire sunt rugăciuni de pocăință, iar cele de după împărtășire sunt rugăciuni de mulțumire pentru iertarea păcatelor și pentru binefacerile pe care le aduce aceasta omului credincios.
Sfânta Euharistie – izvor de viață veșnică
Când în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, preotul spune că ne împărtășim „pentru iertarea păcatelor și viața de veci”, iar strana cântă în timpul împărtășirii credincioșilor: „Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați”. Așadar, unirea duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa și a Bisericii Sale cu Hristos are ca scop iertarea păcatelor și sfințirea oamenilor pentru a dobândi mântuirea și viața veșnică. De aceea, suntem chemați în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii ca „toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Deci, Sfânta Liturghie nu e un simplu ritual, o simplă tradiție formală, ci ea este însăși viața Bisericii în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care a spus: „Iată, Eu Sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”(Matei 28, 20). Deci Sfânta Liturghie celebrează și confirmă prezența iubitoare, sfințitoare și mântuitoare a Lui Hristos în viața Bisericii. Hristos Domnul este prin harul Său prezent în toată lumea, dar în modul cel mai intens, mai intim și mai activ El este prezent acolo unde e chemat mai des și iubit mai mult, adică în Biserica Sa, și mai ales în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Sale, „pe care a câștigat-o cu însuși Sângele Său” (Fapte 20, 28).
În Sfânta Liturghie mulțumim lui Dumnezeu „pentru binefacerile pe care le știm și pe care nu le știm, pentru binefacerile Tale cele arătate și cele nearătate ce ni s-au făcut nouă”.
Folosul Sfintei Liturghii și al Sfintei Împărtășanii pentru viața creștinilor este mare, fiind exprimat chiar în rugăciunile Sfintei Liturghii: „trezirea (sau trezvia) sufletului, iertarea păcatelor, împărtășirea cu Sfântul Duh, primirea Împărăției cerurilor, îndrăznirea către Dumnezeu” (Rugăciunea după sfințirea Darurilor), „sfințirea sufletelor și trupurilor, tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri, ajutor spre credință neînfruntată, dragoste nefățarnică, desăvârșirea înțelepciunii, paza poruncilor dumnezeiești, adăugirea dumnezeiescului har, dobândirea Împărăției lui Dumnezeu” (Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie, a Sfântului Vasile cel Mare), spre bucurie, spre sănătate și spre veselie” (Rugăciunea a patra de mulțumire a Sfântului Chiril al Alexandriei).
Sfânta Liturghie cuprinde în rugăciunile sale viii și morții, pe cei prezenți la ea și pe cei ce nu pot participa din motive întemeiate; ea cuprinde Biserica întreagă de la o margine la alta a pământului și întreg universul. Ea se săvârșește pentru sănătatea și mântuirea oamenilor, pentru îmbelșugarea roadelor pământului și pentru vremuri pașnice, fiindcă prin ea se arată iubirea atotmilostivă și atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu pentru „lumea pe care a făcut-o dreapta Sa.
Sfânta Liturghie – izvor de dărnicie sau filantropie creștină
După ce creștinii ortodocși și-au înfrumusețat sufletele ascultând Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos, privind icoanele sfinților iubitori de Dumnezeu și de oameni, văzând veșmintele luminoase ca semne ale luminii din Împărăția cerurilor, plini de pace sufletească și de iubire sfântă revărsată din iubirea jertfelnică a Lui Hristos pe care au primit-o în Sfânta Liturghie, ei ajută pe cei săraci, flămânzi, goi, orfani, bolnavi, străini, pe cei necăjiți și întristați, singuri și uitați de oameni. Astfel filantropia Bisericii se naște din Liturghia Bisericii, adică lucrarea socială a Bisericii izvorăște din viața spirituală a ei și se exprimă în milostenie personală sau în instituții filantropice: cămine pentru copii orfani, case pentru bătrâni, unități medicale, cantine pentru săraci ș.a.. În felul acesta Taina Sfântului Altar se unește cu Taina fratelui nevoiaș, care are nevoie de iubirea milostivă a celui darnic (cf. Matei 25, 31-40).
Înțelegând această taină mare a iubirii milostive a lui Hristos care se manifestă în lume prin oamenii smeriți și milostivi și taina prezenței lui Hristos în cei săraci care au nevoie de iubirea noastră, Biserica, încă de la începuturile sale, a unit Liturghia cu Filantropia. Diaconii din Biserica primară nu erau doar diaconi care cântau în biserică, ci și adunau daruri aduse de credincioși la Sfântul Altar, care erau apoi binecuvântate de episcop sau de preot. O parte din aceste daruri erau folosite pentru Sfânta Euharistie și agapa frățească, iar hainele și alimentele suplimentare, precum și hainele oferite pentru oamenii din comunitatea creștină, pentru săraci, bolnavi și văduve, erau, imediat după Sfânta Liturghie, dăruite celor nevoiași. Mai târziu, slujirea filantropică s-a organizat în instituții care aveau în centrul lor o biserică sau un paraclis. Grija pentru cei bolnavi s-a manifestat prin înființarea de spitale, farmacii, leprozerii. Grija pentru pelerini s-a arătat prin construirea, pe lângă biserici și mănăstiri, a unor case pentru pelerini.
Grija pentru orfani și pentru bătrâni
Grija pentru orfani și pentru bătrâni s-a arătat în construirea de orfelinate și aziluri. Astfel că în secolul al IV-lea Sfântul Vasile cel Mare a înființat o serie de instituții de filantropie inspirate din lumina Sfintei Evanghelii și a Sfintei Liturghii euharistice. Semnificativ este faptul că Liturghia nu era despărțită de filantropie, adică de iubirea milostivă față de semeni, dar nici filantropia nu era despărțită de Liturghie, de rugăciune.
Urmând această pildă practică, Biserica noastră a înființat și în Țările Române primele bolnițe în mănăstiri, primele farmacii, primele școli, primele case pentru oameni vârstnici. Mănăstirile erau obligate, prin daniile primite de la domnitori și de la oamenii darnici, să arate iubirea creștină prin primirea pelerinilor și ajutorarea săracilor.
Aceasta este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos: Liturghie și Filantropie, nedespărțite una de alta. În anii grei de stăpânire otomană și de stăpânire comunistă a fost mult diminuată posibilitatea Bisericii de a cultiva filantropia. Însă după anul 1989, când Biserica noastră și-a recăpătat libertatea, primele lucrări ale Bisericii au fost acelea de a arăta prezența ei în societate, în școli, prin profesorii de religie, iar în spitale, în penitenciare și în unitățile militare, prin preoții de caritate. La facultățile de teologie s-au înființat secții de teologie și asistență socială sau teologie socială, tocmai pentru că teologia academică nu trebuie despărțită de misiunea filantropică sau caritabilă a Bisericii. În diferite eparhii ale Bisericii s-au înființat cantine pentru săraci și case pentru copiii orfani, unități medicale: cabinete stomatologice, cabinete medicale, centre de îngrijiri paliative, clinici și centre de diagnostic și tratament (ca, de pildă, Centrul medical „Providența” al Mitropoliei din Iași, devenit ulterior spital). În această lucrare social-filantropică, de iubire milostivă pentru om, pentru semeni, noi devenim mâinile iubirii milostive a lui Hristos, adică suntem în mod mai activ Trupul tainic al lui Hristos. În acest sens, Evanghelia înmulțirii pâinilor ne îndeamnă astăzi la fapte concrete, să ajutăm pe cei nevoiași cu o milostenie, oricât de mică ar fi ea: un pahar de apă oferit unui bătrân, un bănuț oferit unui sărac sau unui bolnav. Desigur, niciodată nu putem rezolva toate problemele sociale, dar fiecare se va mântui și va dobândi viața cerească veșnică în măsura în care a fost milostiv în viața sa pământească trecătoare.
Ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria prezenței iubirii Lui milostive în inima noastră, pentru ca mâinile noastre să devină mâinile iubirii Lui milostive care ajută pe semenii noștri, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Amin.
(† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ziarul Lumina)