Sfânta Cruce

Crucea lui Hristos ne poate mântui. Nu pentru că Dumnezeu vrea suferință, jertfă, moarte, pentru Sine, cum vedeau cei vechi. Ci pentru că adevărata relație între mine și Tatăl, între mine și semenul meu, este aceea de iubire, de jertfă, de deschidere fără rezervă, de oferire și de comunicare. La Botezul și la Schimbarea la Față a Domnului, când de fiecare dată se anticipă, se pregătea crucea și învierea, Tatăl rostește: “Acesta este Fiul Meu cel iubit… “întru Acesta se revelează cu adevărat voia Mea. “Pe Acesta ascultați-l” (Matei III, 17; XVII, 5). Cu alte cuvinte: fiți ca El, astfel de fii voiesc. Dar acest moment și fapt poate avea loc pentru că acum în fața Tatălui sta Cineva, Fiul Său, Dumnezeu și om, care plinește toată dreptatea”, care e sfințenie absolută și care iubește. Aceasta ne împacă real cu Dumnezeu și întreolaltă; iubire atotcuprinzătoare, în toate direcțiile, sensurile: spre Tatăl, spre semeni, spre toată făptura. Această iubire este mântuitoare, sfințitoare.
– „Bucură-te cruce vistierul vieții; bucură-te cruce vasul luminii; bucură-te cruce ușa tainelor…!”
Domnul spune: “Cine va căuta să-și scape viața sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va dobândi” (Luca XVII, 39). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desființare a ființei, a conștiinței, a chipului din noi, căci “Fiul Omului n-a venit să piardă, ci să mântuiască” (Luca IX, 55). Este vorba de lepădare și de pierde a iubirii pătimașe de sine: a răului, a ceea ce a devenit stricăcios în noi, “pentru că ceea ce e muritor să fie înghițit de viață” (II Cor. V, 4). E vorba de răstignirea unei lumi și firi vechi pentru a obține în schimb, cum spune Mântuitorul, “o dovadă”, un “câștig”, mai multă “viață, un plus de existență. “A muri este câștig” zice Sfântul Pavel (Filip. 1, 21). “Grăunțele de grâu dacă mor, multă roadă aduce” (Ioan XII, 24). Învierea este deci o îmbogățire a persoanei, a vieții; este o nouă stare și calitate „a ființei, a făpturii, a trupului, care în Hristos cel înviat devine “duhovnicesc, nestricăcios, nemuritor” (1 Cor. XV, 4-3). Iar crucea e calea și ușa spre această nouă viață. De aceea Biserica o preamărește: „Bucură-te cruce vistierul vieții; bucură-te cruce vasul luminii; bucură-te cruce ușa tainelor…!”. În timpul răstignirii, Domnul era supus ultimei ispitiri: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu coboară-Te de pe cruce” (Matei XXVII, 42-43). Dar, “tocmai pentru aceasta nu se coboară de pe cruce, pentru că este Fiul lui Dumnezeu”, tâlcuiește Sf. Ioan Gură de Aur. El pentru cruce a venit! Și, “a înviat e cu mult mai mult decât a se cobori de pe cruce” , a cobori și a se întoarce la un trecut depășit. Crucea ca “pom al vieții poartă și odrăslește viața. Iar învierea vestește o nouă dimineață, “a opta zi” a creației.
Urmează limpede de aici că, potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu “pentru a noastră mântuire”. Cel ce este deodată Arhiereu și jertfă, și-a pregătit și altarul său pe care prăznuiește paștele Noului Legământ. Paștele nostru Hristos a fost jertfit pentru noi”, zice Sfântul Pavel (I Cor. V, 7). Iar această jertfă se săvârșea tocmai în timpul când la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi. Și în acel moment lua ființă Noua jertfă, cea a Noului Testament și pe un alt altar. Cum ne explică și învață același Apostol când spune: “Avem altar dintru care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului” (Evr. XIlI, 13). Altar nou, pentru că Iisus ca să sfințească poporul cu sângele Său a pătimit afară din poartă”. Pentru care și îndeamnă iarăși Sfântul Pavel: “Să ieșim dar la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui” (Evrei XIII, 13). Luând, deci purtând “ocara Lui”, adică crucea Lui, întrucât El, Iisus „Începătorul și plinitorul credinței, care pentru bucuria pusă înainte-I, a învierii, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei XII, 21 ).