Sfadasinii

Nu-mi pot explica lejeritatea cu care Mircea Lucescu intră în niște scandaluri din care n-are cum să iasă basma curată. De altfel, acest lucru ar fi greu pentru oricine s-ar afla pe baricada opusă lui Mihai Stoica, un tip care n-are mamă, n-are tată, când e vorba despre vatră…
Abia ce câștigase aproape nesperat un nou titlu în Ucraina și își primea olimpian laudele venite din toate părțile, că Lucescu senior a și virat-o către polemică. Pornind de la o chestiune veridică, anume presiunea pe care istericalele steliste post-Bistrița au pus-o asupra arbitrilor și a adversarilor, lucru verificat cu brio în cele două meciuri consecutive, nu s-a putut abține să nu adauge o diatribă despre echipa Stelei de dinainte de Revoluție. Semnul egal între Steaua și dictatură l-a pus în viziunea-i deformată de naveta dintre pușcării și Iancu, patronul Politehnicii Timișoara. Dar parcă de la Mircea Lucescu ne-am fi așteptat la mai mult discernământ. O fi fost Steaua ținută în brațe de familia Ceaușescu, dar nici Dinamo nu era vreo fecioară. Ambele echipe au călcat cu dispreț în picioare competițiile interne, numai că Steaua a avut șansa istorică, și n-a irosit-o, de a realiza ceva și în dimensiunea cealaltă, internațională. De acord, a avut și noroc, și de adversari și de conjunctură propice, dar astea sunt lucruri care fac parte din viață. Și Dinamo a întâlnit-o pe Anderlecht într-o semifinală de cupă europeană, de ce n-a triumfat? Desigur, nu din lipsă de valoare, ci, vorbă mare, din cauza destinului. Așa a fost să fie!
De fapt, ceea ce transmite Lucescu este că Dinamo era mai bună, dar nu sufla în fața Stelei din alte motive. O sfadă infantilă cu argumente impalpabile, prilej pentru toată pleiada de odinioară a Stelei de a-i sări în cap. Inclusiv, de neacceptat pentru Il Luce, Boloni, pe care l-a recondiționat, l-a readus la națională etc, etc. Și? Una-i una și alta-i alta!