În fiecare zi de vineri, în săptămâna a cincea a Postului Mare, Biserica cânta în jurul analogului Imnul Acatist, ce are ca autor pe „prințul Melozilor”, și anume, pe Sf. Roman Melodul. Despre viața autorului, geneza și teologia Imnului Acatist, lăsăm rândurile de mai jos să vorbească de la sine.
Sf. Roman Melodul – „prințul Melozilor”
Datele despre viața, activitatea și opera Sf. Roman Melodul sunt destul de contradictorii, extrem de multe aspecte fiind și la ora actuală încă neelucidate. Conform Sinaxarului scris de Nichifor Calist Xanthopol „acest între sfinți Părintele nostru Roman a fost din Siria, cetatea Emesinilor, diacon al sfintei Biserici celei de Berit. Deci mergând la Constantinopol, în zilele împăratului Anastasie, a rămas la biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, cea din Chir, petrecând cu evlavie, și priveghind toată noaptea la slujba Vlahernelor. După săvârșirea slujbei de acolo, iarăși se întoarse la Chir, unde și darul alcătuirii condacelor a luat, arătându-se lui în vis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și dându-i o bucată de hârtie, îi porunci să o mănânce; deci i se păru că deschise gura, și înghiți hârtia; și fiind praznicul nașterii lui Hristos, îndată cum se deșteptă, suindu-se în Amvon, a început a cânta: «Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște…». Acesta a făcut condacele și ale celorlalte praznice, încă și ale sfinților celor mari; așa ca mulțimea condacelor făcute de dânsul este mai mult de o mie; apoi cu pace a adormit” (***, Sinaxar).
Opera Sf. Roman Melodul
Totalul producțiilor imnografice romaneice nu ne este cunoscut astăzi. Cert este că multe lucrări s-au pierdut datorită nefolosirii lor, în timp ce altele, au suferit diferite influențe ulterioare, falsificări și denaturări. Izvoarele sinaxariale ridică numărul condacelor sale la „mai mult de o mie”, dar numărul acesta este fără îndoială hiberbolic. Cu toate acestea, numărul lucrărilor Melodului rămâne în continuare o realitate necunoscută în exhaustivitatea sa. Cel mai cunoscut condac rămâne primul condac de la Nașterea Domnului, „Fecioara astăzi…”, datorită „genezei sale miraculoase, prin locul pe care îl ocupă în poezia bizantină, prin mesaj și prin frumusețe. Puține alcătuiri ale literaturii universale cuprind o asemenea densitate de paradoxuri, evocarea atâtor fapte mai presus de fire și de înțelegere, prilejuite de suprema Teofanie a întrupării Logosului și exprimate cu atâta economie de cuvinte, în numai 12 versuri” (acad. Virgil Cândea).
Geneza Imnului Acatist
Conform Sinaxarului, geneza Imnului Acatist a avut loc la evenimentul din 7 august 626, atunci când cetatea Constantinopolului a fost eliberat în mod miraculos de atacul persanilor și al avarilor. Lemnul Sf. Cruci, precum și icoana „nefăcută de mână” a lui Hristos și veșmântul Maicii Domnului (depozitat la mănăstirea din Vlaherne, cartier al capitalei bizantine) au fost duse în pelerinaj prin întreaga cetate. Patriarhul Serghie a rugat poporul să facă rugăciuni fierbinți Maicii Domnului, ca sfânta cetate să fie salvată din mâna cotropitorilor. În semn de mulțumire față de victoria purtată de bizantini, în noaptea victoriei întreaga cetate a făcut slujbă de mulțumire cântând în picioare în biserica Fecioarei Maria din cartierul Vlaherne, Imnul Acatist. Prima mutare a Imnului Acatist a avut loc în secolul VIII, așadar de pe 7 august pe 25 martie, mutare făcută de patriarhul Gherman în virtutea legăturii intime a acestui acatist cu Buna-Vestire. Mai târziu, în secolul al IX-lea, poate în vremea patriarhului Metodie sau a lui Fotie, slujba Imnului Acatist se mută pentru ultima oară într-o sâmbătă de la sfârșitul Postului Mare (Ierom. Makarie Simonopetritul).
Maica Domnului și rolul ei descris în Imnul Acatist
Despre teologia Imnului Acatist, teologul grec Ioannis Kourempeles spunea: „Imnul Acatist cuprinde tradiția theotokiană [despre Maica Domnului, n.n.] precedentă și o atribuie într-o manieră melodică – mai mult sau mai puțin – cunoscătorilor discuțiilor despre persoana Născătoarei de Dumnezeu și a poziției ei în taina mântuirii… Născătoarea de Dumnezeu este model și loc al perihorezei [unirii, n.n.] dintre Dumnezeu și oameni. Este așadar spațiul dumnezeiesc în care pătrunde comuniunea lui Dumnezeu cu întreaga omenire. Dacă ar dori cineva să vadă poziția femeii în Biserică și în lume, numai înăuntrul acestei perspective pe care o evidențiază Imnul Acatist, ar așeza tema în baza sa corectă. Nu este întâmplătoare, spre exemplu, exprimarea Imnului Acatist că Născătoarea de Dumnezeu este curăția întregii lumi. Fecioara este persoana reconciliară care intenționat conlucrează la restabilirea comuniunii lui Dumnezeu cu toată omenirea, și nu numai cu un om concret. Opinia corectă a contribuției Fecioarei la slujirea tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, care a avut loc în pântecele ei, o așează în centrul care unește cerurile cu pământescul și cele pământești cu cele cerești. În demonstrarea acestui adevăr teologic, poetul mobilizează tradiția universală a Bisericii…”.
Bucură-te Mireasă, pururea fecioară!
„Înțelegerea cea neînțeleasă căutând Fecioară să o înțeleagă, a grăit către cel ce slujea: Din pântece curat, cum este cu putință să se nască fiu, spune-mi?
Iar el a zis către ea, cu frică, grăind așa:
Bucură-te, tăinuitoarea sfatului celui nespus;
Bucură-te, încredințarea celor ce au trebuință de tăcere;
Bucură-te, începutul minunilor lui Hristos;
Bucură-te, capul poruncilor Lui;
Bucură-te, scara cerească pe care S-a pogorât Dumnezeu;
Bucură-te, podul care-i treci la cer pe cei de pe pământ;
Bucură-te, minunea mult slăvită de îngeri;
Bucură-te, ceea ce le ești diavolilor rană de mult plâns;
Bucură-te, ceea ce ai născut lumina cea neapusă;
Bucură-te, ceea ce n-ai învățat pe nimeni în ce chip s-a petrecut;
Bucură-te, ceea ce întreci mintea înțelepților;
Bucură-te, ceea ce luminezi gândul credincioșilor;
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!” (icosul al 2-lea)
(Drd. Alexandru Prelipcean)
[Bibliografie: ***, Minei, pe luna octombrie, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 13; acad. Virgil Cândea, Condacul Nașterii Domnuluii, www.creștinortodox.ro; Ierom. Makarie Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, 2000, pp. 369-370; Ioannis Kourempeles, Romanou Melodou Theologiki Doxa. Synhroni istoriodogmatiki apopsi kai poitiki theologia, Ekd. P. Pournaras, Tesalonic, 2006, pp. 149-151; K. Mitsakis, I byzantini ymnographia apo tin Kaini Diathiki os tin eikonomahia, Ed. Patriarhikon Idrima Paterikon Meleton, Tesalonic, 1971, pp. 393-394; Pannayotis K. Hristos, Elliniki Patrologia, tomos 5, Ed. Oikos Kyromanos, Tesalonic, 2006, pp. 603-612]
