Sf. Maria Egipteanca și Cuv. Zosima

Sfînta Maria Egipteanca a trăit pe la anul 500. A crescut în casa părinților ei, dar a fugit de-acasă ca adolescentă, pentru a trăi o viață de desfrînări în Alexandria. Nu urmărea cîștigul material din desfrînare, dar nici nu avea o meserie stabilă, ci trăia din cerșit și din torsul inului. Timp de 17 ani, centrul existenței ei a fost desfrînarea. Brusc, curiozitatea a împins-o să meargă la Ierusalim pentru Sărbătoarea Sfintei Cruci. Nerușinarea și destrăbălările au continuat și în călătorie, și la Ierusalim, și pînă în dimineața praznicului.
Și pe vremea aceea, ca și azi, oamenii obișnuiau să se înghesuie în anumite momente și în anumite biserici socotite mai însemnate decît altele. Pe atunci, lemnul Sfintei Cruci se păstra întreg, iar Maria a vrut să intre o dată cu tot poporul în biserica unde era cea mai mare relicvă a creștinătății. Nu a izbutit. Era aglomerație, dar în mod evident nu aglomerația în sine o împiedica. După cîteva încercări, epuizată fizic, a rămas afară.
I-a cerut ajutorul Maicii Domnului
Cu excepția genului de păcat și a felului în care Dumnezeu a atenționat-o, pînă aici viața Mariei seamănă cu a multora dintre noi. Păcătuim repetat, conștient, iar Dumnezeu rînduiește o defecțiune în viața noastră.
Contrariată, dezorientată, Maria s-a așezat într-un colț al curții bisericii. Stînd acolo, a înțeles cu mintea că zgura și mizeria păcatelor ei au împiedicat-o să intre. Înțelegerea a coborît în inimă și a început să plîngă și să se vaite fără nici o țintă. Apoi a observat o icoană a Maicii Domnului în curtea bisericii și plîngerea ei s-a transformat în rugăciune. I-a cerut ajutorul. Totodată i-a făgăduit că își va schimba viața. Așa a reușit să intre, după care, sub insuflarea Sfintei Fecioare, a plecat în pustia de dincolo de Iordan.
Icoana fusese pusă în afara bisericii pentru momente ca acestea, în care nu toți reușeau să intre. Și se pusese tocmai icoana Sfintei Fecioare pentru că Maica Domnului a fost întîia biserică. Ea L-a încăput prima pe Hristos. Biserica a ajutat-o pe Maria să intre în Biserică.
Dificil sau ușor, bunele hotărîri pot fi luate de mulți. Dar cîți trec de la intenție la fapte? Maria Egipteanca a părăsit realmente păcatul care o ucisese sufletește zi de zi pînă atunci. În pustie a avut de înfruntat în primii 17 ani, o perioadă simetrică perioadei păcatului, o serie de ispite din categoria păcatelor pe care le săvîrșise în viața ei anterioară. Așa cum un dependent de droguri intră într-o criză cumplită dacă le abandonează, așa e chinuit și cel învechit în păcat cînd se îndreaptă. Maria a fost chinuită trupește și sufletește ca orice dependent de păcat.
Tipologia personajului din piesa Pygmalion de George Bernard Shaw și din romanul Prinț și cerșetor de Mark Twain nu are corespondență în realitate. Florăreasa devine o lady în cîteva luni, iar prințul și cerșetorul schimbă locurile fără ca nimeni să observe? Astfel de istorii îi flatează poate pe unii, dar sînt imposibile.
Tot așa, e puțin probabil să ne îndreptăm de pe-o zi pe alta. E un mare risc să lăsăm grija mîntuirii pe ultima sută de metri. Și nu știm niciodată cînd va începe ultima sută…
Mariei i-au trebuit 17 ani ca să epuizeze reziduurile păcatelor desfrînării. Dar viața și pocăința ei nu s-au împlinit aici. A mai trăit încă 30 de ani în pustie. De-a lungul lor, Maria a devenit o sfîntă. A căpătat puteri speciale, între care și darul înainte-vederii.
Darurile astea nu sînt niște invenții. În 1999, la Mînăstirea Sihăstria, a trecut la cele veșnice un monah simplu, nu era preot, despre care părintele Cleopa mărturisea că avea darul de a ști dinainte ce avea să se întîmple, lucruri mari și lucruri mărunte. Și că mijlocea minuni cu rugăciunile sale. Înainte de mînăstire, părintele Marcu stătuse 21 de ani în închisoare. Așa că lucruri de acestea, chiar dacă par a nu se mai întîmpla azi, s-au întîmplat pînă mai ieri în mod cert, chiar printre noi.
Cu doi ani înainte de moarte, Sfînta a fost descoperită în pustie de un ieromonah. La insistența lui, Sfînta Maria s-a apropiat, i-a istorisit cu smerenie și căință întreaga ei viață și i-a cerut ca peste un an să îi aducă Sfînta Împărtășanie. După un an, ieromonahul – Cuviosul Zosima – i-a adus împărtășania și după încă un an tot el a găsit moaștele sfintei în deșert.
Sfînta Maria Egipteanca dovedește că orice păcătos are posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu, adică a pocăinței și a sfințeniei.
Întoarcerea la Dumnezeu e un drum cu piedici
Oamenii sînt foarte diferiți între ei și nu sînt deloc egali. Minte, trup, drepturi, toate sînt prilej de inegalitate. Să pretindem egalitate e nerealist și e lipsit de smerenie. Egal dăruită de Dumnezeu este puterea de a fi sincer cu tine însuți, deci și puterea de a fi sincer în fața Lui.
Trebuie să facem cu toții ce a făcut Maria Egipteanca, căci trebuie să ne mîntuim. Trebuie să facem ce a făcut ea, dar nu neapărat cum a făcut ea. Nu ne putem mîntui după tipar. Căci sîntem diferiți, iar din viața ei trebuie să luăm ceea ce e de luat. Întoarcerea la Dumnezeu e un drum cu piedici. Bunăoară, pot fi 17 ani de ispite. De aceea trebuie să o facem cu ascultarea Bisericii. Nu de unii singuri, să nu luăm asta de la istoria Sfintei Maria, căci ne vom rătăci. Trebuie s-o facem sub îndrumarea duhovnicului, ca să nu cădem în disperare sau în alte păcate, poate mai mari decît cele dintîi.
Smerenia duce la înțelegerea păcatului mai întîi cu mintea, apoi la înțelegerea cu inima, adică la căință, iar acestea duc la pocăință.
Fără pocăința noastră, preotul nu poate să ne dea dezlegare pentru Taina Împărtășaniei, ca să primim Trupul și Sîngele lui Hristos, care e Taina întîlnirii personale cu Dumnezeu. Cea care ne deschide ușa cuminecării este Taina Pocăinței, nu simpla mărturisire a păcatului. Spovedania face parte din pocăință, dar pocăința e mai mult decît atît. De asta e mai potrivită denumirea Taina Pocăinței decît Taina Spovedaniei, deși înseamnă același lucru.
Pustia Iordanului
Pocăința începe cu întoarcerea în sine. Adică omul se dezmeticește din păcat și își vine în fire. Iar venindu-și în fire, omul vede în firea sa omenească ceva minunat. Smerit, dar cu bucurie, omul vede în firea sa cel mai valoros lucru pe care îl are: chipul lui Dumnezeu. Căci toți sîntem făcuți după chipul Lui. Trebuie numai să-l redescoperim în noi înșine, smeriți și cu căință. Iar cu descoperirea chipului lui Dumnezeu ne întoarcem la Însuși Dumnezeu. Aceasta e taina: să ajungi prin pocăință de la păcat la Dumnezeu.
Cînd stați sub epitrahilul preotului la spovedanie, stați întru pocăință în fața lui Dumnezeu. În acel moment, pocăindu-vă, opriți timpul în loc și rupeți legăturile voastre cu lumea. Însă cu împlinirea pocăinței voastre, curățindu-vă, vă ridicați de sub epitrahil dezlegați de păcate. Iar cu asta însănătoșiți lumea și îi dați un nou impuls.
Dacă îngropați acest dar al pocăinței și îl faceți uitat, nu vă veți întîlni cu Dumnezeu. Dacă însă întrebuințați darul pocăinței cum se cuvine, dacă îl întrebuințați cu extremismul duhovnicesc al Sfintei Maria, calea pe care veți apuca nu va fi doar calea mîntuirii, ci va fi de-a dreptul calea sfințeniei.
Căci absolut toți, toți pînă la unul, sînteți chemați de Dumnezeu să fiți sfinții Lui! Amin. (Acest cuvînt a fost rostit la Sfînta Mînăstire Diaconești pe 5 aprilie 2009, în a cincea duminică din Sfîntul și Marele Post – Duminica Sfintei Maria Egipteanca, de Lucian D. Popescu, student în anul III al Facultății de Teologie din București, vechi ucenic al vrednicului de pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, sursa: www.rostonline.org )